Zdrobitor!!!

Se uită la gura care trăncăneşte ca pusă în priză de partea cealaltă a mesei, vede mâinile păroase mereu gata să toarne din ulcior – faţă de vin, nici o pretenţie! – şi îşi dă seama că nu i se va permite și lui să se pronunţe în chestiunea dată, care, nu-i aşa? e ceva, bre! ceva căreia merită să i de dedici îmbătându-te  ca un porc.
– Eu, Valentin Bârcă, continuă cel cu ulciorul, apăsând pe „Eu, Valentin Bârcă” de parcă ar zice „Eu, Emil Loteanu”. Aşadar, eu, Valentin Bârcă, am înţeles un lucru şi ţi-l spun să-l ştii şi tu. Ţara asta a noastră, Uniunea asta Sovietică a noastră, este cea mai puternică de pe pământ. Dar ştii de ce-i puternică? Pentru că pâclişiţii şi mititeii nu sunt lăsaţi să se învârtă printre picioarele celor mari. Câş de-acilea! li se spune. Şi-aista îi tot secretul.   Pentru că mititel îs eu, mititel eşti tu. Şi milioane, milioane de mititei mişună-n jur. Da’ să bagi de seamă că, e-he-he! noi toţi luaţi împreună facem cât, uite, pumnul ista al meu! Sau mai degrabă cât al tău. Da, cât al tău! Suntem tari. Şi puterea noastră-i în aceea că ştim să ne lăsăm conduşi. Da, măi frate! Supuşi, disciplinaţi, buni de condus. Asta ne face oameni! Altfel nu s-ar mai teme americanii de noi! Da’ aşa, îi vezi cum tremură? E-he, îţi pare ţie că nu tremură, da tremură! Ţi-o spun eu, Valentin Bârcă! Că eu, aşa cum mă vezi, am pus personal, cum s-ar zice, piciorul  sus, unde ţi-i teamă să şi pătrunzi cu gândul, nu că să mai calci.
– Şi dincolo de ziduri au şi asfalt sau numai covoare?
– Dincolo de care ziduri?
– De zidurile Kremlinului, că doar spui că ai călcat...
– Măi băiatule, măi. Ei, lasă! Ia să mai scârligăm câte-un pahar şi pe urmă te-oi lămuri eu. Noroc şi pace-n lume!
– Noroc, pace şi disciplină!
– O! Ţi-a ieşit un sfânt din gură. Pace şi disciplină. Amu să te lămuresc cum stă treaba cu Kremlinul. Care covoare? Care Kremlin? Tu de guvernul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti ai auzit? Sau ţi-nchipui că halca asta de pământ de la Prut şi pân’ dincolo de Nistru stă de capul ei pe harta Uniunii? N-are ea un sprijin, o temelie? Păi, fratele meu, ar chica de pe hartă Moldova asta Sovietică şi Socialistă dacă n-ar avea şi ea un conducător! Ar chica uite-aşa cum chică paharul ista, de-o vorbă, şi se face ţăndări.
Şi Bârcă chiar împinge paharul de pe marginea mesei şi acela se sparge pe podele, cioburile împrăştiindu-se pe sub masă până  sub scaunul lui Aurel.
– Uite-aşa s-ar face! Ţăndări s-ar face! Da Chişinăul? Că Chişinăul, dragul meu, este capitală şi, ca în orice capitală, aici se concentrează puterea. Nici vorbă, o putere mai mică în comparaţie cu... ‘Nţelegi? Cu braţul cel oţelit, braţul...
– ...zzzzdrobitor!
– Poftim? 
– Zdrobitor!
– A, ţi-a mai ieşit un sfânt din gură! Şi cum spuneam! Am pus piciorul  sus, la dumnealor pe covor, când m-au chemat să-mi înmâneze Ordinul. Ei, măi vere, şi ce-am văz’t ! Mă înfoaie la inimă când îmi amintesc. Am şi-o fotografie, că numaidecât că ne-am fotografiat pentru amintire. Da să-ţi spun cum o fost cu fotografiatul. Stăm noi, care va să zică, grupul nostru de tovarăşi, cu ordinele şi medaliile prinse-n piept, fotograful ne aranjează după merite – eu pe rândul al doilea, fix la mijloc – şi văd că pe rândul întâi, unde tovarăşii stau aranjaţi frumuşel pe scaune, rămâne un loc liber. Mi-am zis, ai-ia-ia! disciplina, disciplina! Cum de-şi îngăduie unii să-ntârzie! Dar, măi frate-vere, când am aflat cine trebuia să vină să se aşeze pe scaunul cela, chiar sub nasul meu, am simţit că tot Chişinăul prinde-a se-nvârti sub picioarele mele. Ei, şi apare chiar dumnealui! Nu că apare, aşa, undeva la televizor, da chiar apare respirând acelaşi aer ca şi noi. Intrase pe-o uşă specială, pe care eu nici n-o luasem în seamă, boul de mine, că era cam într-o parte. Văd însă că vine direct spre mine. Îl vedeam cum te văd şi mă vezi. Vine şi se aşează, hopa-na! pe scaunul cela liber, aproape de genunchiul meu drept, care începuse a tremura ca dracu. Şi s-a mai iscat o problemă. Doamne, mă rugam, numai de nu m-ar chiorî blitzul ca să mă prindă cu ochii închişi şi să se spună că dormeam în clipa cea mai solemnă a  viaţii mele. Dar dacă văd care-i chestia, ce fac? Aplec puţin fruntea şi mă uit cu admiraţie – cum m-a şi prins fotograful –, mă uit fix la dumnealui. Îi admir creştetul, părul, răruţ cum îl ştii, dat însă frumos peste cap, mă uit la gulerul hainei şi-i văd după ceafă agăţătoarea. N-ai să mă crezi, da m-am uitat pe din spate şi prin ochelarii lui, m-am uitat aşa pieziş pe lângă sprâncene şi, direct prin sticlă, la covorul de jos. Oleu! mi-am zis, uite pe unde se uită el la lume! Pe-aici se uită el la noi şi ne vede hâtri sau proşti, ascultători sau buni de pus la dubă. Şi-mi părea că roşul covorului prin ochelarii lui arăta şi mai roşu, mai aprins. Ochelarii lui făceau nu ştiu cum lucrurile să pară mai însorite, mai vesele chiar. Pricepi? Prin ochelarii lui noi toţi arătăm plini de optimism, stăpâniţi de, cum se zice, energii creatoare, de ţi-i mai mare dragul să ne priveşti şi să ne conduci. Am înţeles atunci şi eu, Valentin Bârcă, ce înseamnă să fii situat mai sus sau mai jos, mai la dreapta sau mai la stânga ochelarilor dumnealui. Adică uite care-i şmecheria: unii văd, alţii sunt văzuţi. Mă-nţelegi? Una-i să-i vezi tu pe alţii, şi alta-i să te vadă altcineva pe tine, să te urmărească la tot pasul, să vegheze asupra ta. Anume asta înseamnă stat puternic! stabilitate! ordine! Adică să simţi că te arde-o privire colea la ceafă. Şi s-o simtă fiecare, s-o simtă şi să stea cu botu-n pământ ca să-şi vadă de lucru…
– La locul lui predestinat!
– Da, da! Cum spui! Şi să nu crâcnească! Numai aşa!