După pădure creşte o lună mare. Probabil, mai mare decât cea de noaptea trecută. Mai plină. Gata, se descalţă şi - la culcare! Dar nu e bine să-i rămână sandalele afară. Vârcolacii se dau în vânt după căldura rămasă de la talpa piciorului. În aşternut aude doar foşnetele gângăniilor pe sticla ferestrei în aşteptarea lunii, apoi aude un oftat. Un oftat greu. Insectele se agită, iau cu asalt fereastra. Aude glasuri circulând liber prin casa pădurarului de parcă toată casa ar fi o singură cameră. Speriat, bâjbâie pe sub pat în căutarea sandalelor. Le găseşte şi aleargă cu ele în mâini afară. Caută pe marginile cuptoraşului sub acoperişul bucătăriei de vară şi găseşte chibriturile. Aprinde câteva ca să facă lumină în jur, apoi reuşeşte să aprindă focul. Îşi încalţă sandalele, încheindu-le strâns, ca şi cum aşa i-ar ţine de cald.
După o vreme începe să-l ia somnul, îşi scapă barba-n piept, tresare. Nu mai are vreascuri pentru foc. O ia spre peretele dinspre răsărit al cantonului unde crede că ar putea găsi ceva lemne. Trece printre copaci, prin lumina lunii şi nu se împiedică de nici un vreasc, nu-i trosneşte nimic un beţişor sub picioare. Iar sandalele lui n-au mai păşit cu atâta hotărâre niciodată. Nu se opreşte nici când dă pe neaşteptate de-o poiană scăldate-n lumină albicioasă. Un foşnet în iarbă îl trezeşte la realitate. Foşnetul trece pe undeva pe-alături, traversează poiana. Pe urmă se aude alt foşnet, care parcă ar rupe iarbă pe unde trece. Se răsuceşte şi apucă să vadă cum dispare din poiană spatele unui animal! Cu siguranţă mistreţ! Şi cu asta se încheie partea festivă, căci Sava o ia din loc cu o asemenea iuţeală încât nici nu simte cum ajunge la marginea poienei şi cum se caţără pe craca unui copac şi nu mai răsuflă decât doar pentru strictul necesar.
Printre crengi mai vede alţi doi mistreţi fugind în aceiaşi direcţie. E ca şi cum i-ar mâna cineva din urmă. Şi de bună seamă, din aceiaşi direcţie de unde vin mistreţii se apropie de copac o femeie ca toate femeile, într-o rochie de culoare închisă şi cu basma albă. Atâta doar că văzându-i faţa întoarsă spre el în bătaia lunii, descoperă că, de fapt, e o copilă cam de vârsta lui.
- Mult ai să-mi mai stai cocoţat acolo? îl întreabă. Hai, dă-te jos! Că de nu, te las fără sandale.
Şi copila chiar îşi întinde mâinile până la craca pe care stă el cocoţat şi începe să-i desfacă cureluşa de la o sandală. Nu are cum să-i placă atingerile ei. Are degete reci, din cale-afară de reci. După ce îi scoate sandala, îl îndeamnă din nou să coboare tot mângâindu-i piciorul de-i îngheaţă pielea sub palmele ei. Se apucă de crăcile de mai sus, urcă încă un metru, însă mâinile ei se înalţă cu uşurinţă după el, îi descheie şi cealaltă sandală şi i-o scoate cu încetineală de copil alintat. Lui nu-i pasă că rămâne fără sandale. Să şi le ia sănătoasă! Doar să n-o mai vadă strecurându-se în sus după el printre crengi, să nu-i mai cuprindă gleznele, să nu-l mai tragă de degetele de la picioare cu degetele ei de gheaţă.
- Bun, nu vrei să cobori, nu vrei, treaba ta! o aude zicându-i şi o vede îndepărtându-se prin poiană cu sandalele strânse la piept, ducându-le ca pe-un bebeluş, legănându-le din mers şi chiar îngânând un cântec de leagăn.
- Sava! îl strigă Paraşutistul. Băi, Sava!
- Iaca vin! îi răspunde şi coboară pe pământ, brusc amintindu-şi că venise după lemne.
I se pare ciudat însă că acum se împiedică de-o mulţime de vreascuri. Stau pe jos grămadă. Găseşte şi nişte retezături pregătite special pentru foc, iar după doi paşi e pe punctul de-a se trăsni cu fruntea de peretele dinspre răsărit al cantonului. Întoarce capul şi, surprins, vede focul în cuptoraş la nici douăzeci de paşi depărtare. Încurcat, ridică totuşi câteva vreascuri şi se îndreaptă spre foc. Observă că vreascul strâmb pe care îl aruncase pe jăratic când se pornise după lemne, încă mai arde. Şi-atunci cât timp a trecut de când?…
- Mi s-a părut că ai răspuns din casă, zice Aurel, dar văd că vii de după casă.
- Am fost după lemne.
- Aşa, desculţ?
- A, nu. Când m-am pornit, parcă eram în sandale... Cred că le-am pierdut pe-acolo… Le găsesc eu mâine dimineaţă.
După o vreme începe să-l ia somnul, îşi scapă barba-n piept, tresare. Nu mai are vreascuri pentru foc. O ia spre peretele dinspre răsărit al cantonului unde crede că ar putea găsi ceva lemne. Trece printre copaci, prin lumina lunii şi nu se împiedică de nici un vreasc, nu-i trosneşte nimic un beţişor sub picioare. Iar sandalele lui n-au mai păşit cu atâta hotărâre niciodată. Nu se opreşte nici când dă pe neaşteptate de-o poiană scăldate-n lumină albicioasă. Un foşnet în iarbă îl trezeşte la realitate. Foşnetul trece pe undeva pe-alături, traversează poiana. Pe urmă se aude alt foşnet, care parcă ar rupe iarbă pe unde trece. Se răsuceşte şi apucă să vadă cum dispare din poiană spatele unui animal! Cu siguranţă mistreţ! Şi cu asta se încheie partea festivă, căci Sava o ia din loc cu o asemenea iuţeală încât nici nu simte cum ajunge la marginea poienei şi cum se caţără pe craca unui copac şi nu mai răsuflă decât doar pentru strictul necesar.
Printre crengi mai vede alţi doi mistreţi fugind în aceiaşi direcţie. E ca şi cum i-ar mâna cineva din urmă. Şi de bună seamă, din aceiaşi direcţie de unde vin mistreţii se apropie de copac o femeie ca toate femeile, într-o rochie de culoare închisă şi cu basma albă. Atâta doar că văzându-i faţa întoarsă spre el în bătaia lunii, descoperă că, de fapt, e o copilă cam de vârsta lui.
- Mult ai să-mi mai stai cocoţat acolo? îl întreabă. Hai, dă-te jos! Că de nu, te las fără sandale.
Şi copila chiar îşi întinde mâinile până la craca pe care stă el cocoţat şi începe să-i desfacă cureluşa de la o sandală. Nu are cum să-i placă atingerile ei. Are degete reci, din cale-afară de reci. După ce îi scoate sandala, îl îndeamnă din nou să coboare tot mângâindu-i piciorul de-i îngheaţă pielea sub palmele ei. Se apucă de crăcile de mai sus, urcă încă un metru, însă mâinile ei se înalţă cu uşurinţă după el, îi descheie şi cealaltă sandală şi i-o scoate cu încetineală de copil alintat. Lui nu-i pasă că rămâne fără sandale. Să şi le ia sănătoasă! Doar să n-o mai vadă strecurându-se în sus după el printre crengi, să nu-i mai cuprindă gleznele, să nu-l mai tragă de degetele de la picioare cu degetele ei de gheaţă.
- Bun, nu vrei să cobori, nu vrei, treaba ta! o aude zicându-i şi o vede îndepărtându-se prin poiană cu sandalele strânse la piept, ducându-le ca pe-un bebeluş, legănându-le din mers şi chiar îngânând un cântec de leagăn.
- Sava! îl strigă Paraşutistul. Băi, Sava!
- Iaca vin! îi răspunde şi coboară pe pământ, brusc amintindu-şi că venise după lemne.
I se pare ciudat însă că acum se împiedică de-o mulţime de vreascuri. Stau pe jos grămadă. Găseşte şi nişte retezături pregătite special pentru foc, iar după doi paşi e pe punctul de-a se trăsni cu fruntea de peretele dinspre răsărit al cantonului. Întoarce capul şi, surprins, vede focul în cuptoraş la nici douăzeci de paşi depărtare. Încurcat, ridică totuşi câteva vreascuri şi se îndreaptă spre foc. Observă că vreascul strâmb pe care îl aruncase pe jăratic când se pornise după lemne, încă mai arde. Şi-atunci cât timp a trecut de când?…
- Mi s-a părut că ai răspuns din casă, zice Aurel, dar văd că vii de după casă.
- Am fost după lemne.
- Aşa, desculţ?
- A, nu. Când m-am pornit, parcă eram în sandale... Cred că le-am pierdut pe-acolo… Le găsesc eu mâine dimineaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu