Fără sunet

mama, tata, sora, eu



Dar ce caută muzicanţii în ograda noastră, mamă?!

Două tromboane înalte de-un stat de om
strălucesc rezemate de uşă şi mama dă jos via de pe araci.
E pe la jumătatea dealului. Se descurcă tot mai greu
încîlcită în viţă-de-vie. Încă nu-i spune nimeni
că ne-au intrat în ogradă muzicanţii.

O haină veche uitată pe gardul din plasă de sârmă
parcă ar fi tata aplecat să rupă ceva de dincolo.
mi-l amintesc în haina asta trecînd pe lîngă
terenul de fotbal dintre sălcii, făcîndu-mi
semne cu ambele mîini, cu ambele mînici, să driblez
fără milă pînă voi poposi cu tot cu minge în plasă.

Trompetistul încearcă să desluşească ceva prin geamul
plesnit dinspre răsărit însă trompeta se reflectă
în geam precum un sfeşnic răsucit şi înnodat de vînturi
şi nu-i dă voie să vadă cum se îmbrăţişează
prin odăile reci rochiile surorii mele – sora mea dispărută
urlînd de nedreptate în năbuşeala unei peruci.

Dezlegată, viţa-de-vie o leagă pe mama de un arac
susţinînd că de n-ar lega-o, de n-ar susţine-o, ar lua-o
vîntul stîrnit pe vale şi ar duce-o hăt peste deal cu ultimele
frunze. Clarinetistul s-a căţărat pe casă şi o strigă
să vină la vale că, uite, i s-a umplut ograda de muzicanţi.
Nu-l asculta, mamă! dau să strig,

dar mă acufund în neclintirea unei mări adipoase
undeva pe partea cea mai înclinată a pământului.
Mama însă oricum nu-l ascultă. Mamei nu i-a plăcut
niciodată clarinetul – cântă prea vesel, crede ea,
iar veselia niciodată nu-i a bine.
Şi muzicanţii rămân să putrezească unul câte unul
în tăcerea ogrăzii noastre, pe locurile unde sunetele
au intrat demult în pământ.