Sigur, am şi eu zece degete la mâini, zece, însă numai două au deprins dactilografia – degetele arătătoare. Anume degetele arătătoare îmi arată literele, ele mă ajută să dau de cuvântul ce i s-ar potrivi mai bine gândului, încât uneori nu mai ştiu dacă scriu ceea ce gândesc sau gândesc ceea ce scriu. Oricum, stârnesc și stârnesc literele din culcuşurile metalice făcându-le să se izbească de banda neagră a maşinii de scris, obligându-le astfel să-şi imprime siluetele pe albul foii, totul transformându-se în text pe un fundal sonor asemănător ploilor cu grindină pe acoperișuri de tablă.
Pisica se ridică de lângă piciorul mesei, nervoasă. Că are şi ea sistem nervos. Femeia inimii mele îşi ia cartea subsuoară şi, astupându-şi urechile (uite la ce-i folosesc ei degetele arătătoare!), se duce să citească afară. O face demonstrativ. Crede că mă poate convinge să revin la condei, la pacea şi liniştea scrisului cu penița, la scârţa-scârţa pe hârtie. De ani de zile aceleaşi neînțelegeri în casa noastră, neînțelegeri între liniștea lecturii și zgomotul scrisului. Dar eu nu numai că nu revin la condei, eu nu mă apropii nici de scândura aceea supersensibilă, care tastatură se numeşte şi căreia i-i absolut într-un loc, mă scuzaţi, că eu când scriu am nevoie ca de aer să văd cu ochii mei cum apare cuvântul pe foaie, să-l văd acolo în siguranță, proaspăt, abia exprimat, ca atunci când la începutul începuturilor era numai Cuvântul și nici pomeneală de scriitor.
Arunc o privire prin geam şi văd cum pe dâmbul cu trandafiri albi din faţa blocului – tocmai îl trece femeia inimii mele, supărata – se frământă o mămică legănând energic landoul, iar plânsul sugarului îmi sperie literele în timp ce ea scapă priviri zdrobitoare în direcția mea. Și nu-i pentru prima dată, recunosc, când găgăliciul din landou lasă dintre gingii dulcea minciună a biberonului și începe să țipe supărat de țăcănitul scrisului meu, însă purtătoarea landoului în loc să-l plimbe pe altundeva – să zicem, prin parcul umbros de dincolo de dâmb –, aruncă priviri tot mai duşmănoase spre fereastra mea: parter, gratii, perdele transparente.
Puțin mai târziu se supără crunt pe mine și o viespe, care își închipuie că de dragul ei am lăsat eu geamul întredeschis şi vine săgeată la Cubul de Zahăr ce albeşte pe masă în coastele mașinii de scris. Cel puţin de-ar fi o albină, dar e o scorpie de viespe și n-ai ce aștepta de la ea mângâieri pe cap. Iar când începe a pipăi Cubul de Zahăr și-i pare viaţa mai dulce, degetele mele se năpustesc peste claviatură și grindina literelor o fac să o ia glonț spre fereastră izbindu-se prosteşte de sticlă şi de lumina zilei.
Apropo despre Cubul de Zahăr despre care am și început să vă vorbesc… N-a vrut să se topească în ceaiul de dimineaţă. L-am scufundat, cum să nu! Şi am numărat până la zece: unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt! nouă!! zece!!! L-am dat de-a tumba prin lichidul fierbinte. Degeaba. Când l-am scos, nu numai că era întreg-întreguţ, fără nici o muchie rotunjită, dar am descoperit că îşi păstrase și dulceaţa. În plus, sorbind din pahar, am constatat că și ceaiul se îndulcise.
Și-mi dau seama că dacă respectivul Cub s-ar fi topit cum s-au topit atâtea altele în alte dimineţi, era bun topit. Mi-aş fi sorbit visător ceaiul şi, mai știi, aş fi pus ochiul cine ştie pe care alt obiect, pe vreun chiţibuş oarecare, căruia nu i-aș fi îngăduit să-mi ia ani și ani din viață târându-mă după el de/a lungul unui roman.
Dar Cubul de Zahăr și-a anunțat oarecum sfidător prezenţa printre celelalte obiecte. Acum stă aşezat temeinic pe luciul mesei, sugerându-mi să nu-mi stâlcesc unghia degeaba dându-i un bobârnac, căci el va rămâne oricum neclintit, înrădăcinat, marmură din marmura mesei, totul în jurul lui fiind predestinat să dureze.
Dulceaţa lui mai ademeneşte câteva viespi care trec razant prin bătaia năprasnică a maşinii de scris şi se năpustesc asupra Cubului. Revine şi smintita de odinioară, care se izbise de geam, dând târcoale frunţii mele și încredinţându-se că nu ascund nici un gând rău, toate gândurile mele roind deja în jurul aceluiași Cub de Zahăr.
Celelalte viespi, printre care îşi face loc şi o albină, ca un fel de cioară albă, apucă lacome cu microscopicele lor guri de unde-i mai uşor, de muchiile Cubului, şi se miră probabil cum de muşcăturile nu lasă urme. Aici s-ar cuveni o pauză de gândire, însă grindina literelor – jap! pe hârtie, jap! jap! şi cuvintele o iau din loc, gândirea abia reuşind să le ajungă din urmă.
Alb, potolitor, cu muchiile fine, cioplite parcă de razele unui soare matinal, Cubul caută să-mi spună ceva despre desăvârşire, caută să-mi arate cât de alb ar trebui să fie albul şi cât de cristalin cristalinul.
Iar după geam... Nu, nu se poate! Îmi vine să mă răsucesc cu birou cu tot, să mă întorc cu spatele, ca să nu-mi mai sâcâie privirea ritmica legănare a landoului. Numai că de m-aş întoarce cu spatele la geam, m-aş pomeni faţă în faţă cu peretele din fund, iar acesta, ca să vă mărturisesc ceva strict confidenţial, îmi face probleme de pură schizofrenie. Mă împunge, dom’le! În orice caz i se ghiceşte o asemenea intenţie după felul cum îi sunt concentrate vârfurile coarnelor de cerb asupra creştetului meu.
Ori de câte ori mă aplec peste maşina de scris, ramificaţiile coarnelor se transformă în degete hrăpărețe aşteptând momentul potrivit să-mi înşface creierul şi să mi-l remodeleze, făcându-l numai bun de îngropat la rădăcina unor coarne crescute din capul unui cerb adevărat și forţându-mă să aflu astfel lucruri cumplite despre oameni - ceva ce numai regnului animal i se arată.
Revin în cele din urmă la nada viespilor, la Cub de Zahăr. De fapt, ce-i un Cub de Zahăr la urma urmelor? O licărire albă dusă cu linguriţa spre gura paharului, unde urmează scufundarea. Să-l urmărim. Ba nu, nu mă simt prea în largul meu. Nu suport să se tot uite în direcţia mea găgăliciul din landou. Mi-i super de-ajuns că mă caută mămica. La ce-şi mai întinde şi el gâtişorul spre mine? De fapt, găgăliciul nu-i el, ci e ea. Nu-i pruncuţ, da-i pruncuţă, cum ar veni. Căci o aud pe „pajură” dezmierdând-o cu „bombonica mamii, dulcea mamii...” Dumnezeule! ochişorii aceia negri! Două alice care mă împuşcă pe loc! Ce vor ei să vadă? Nu cumva ceva ce li se arată doar nevinovatelor animale şi pruncilor? Fie! Îmi retrag degetele de pe claviatură.
Aud la spate respiraţia peretelui.
Iau ceainicul de lângă piciorul mesei, încă fierbinte – aha! aici se culcuşise pisica, la căldurică! - îmi fac un ceai tare, dacă nu cumva prea tare pentru o asemenea fineţe de Cub. Suflu să alung viespile. Suflu de le răsucesc aripile la spate. Parcă aş fi de la miliţie. Ele încearcă să opună rezistenţă. Dar le împing cu linguriţa, le fugăresc cu palma prin aer, în timp ce ele încearcă să mă fugărească prin casă.
Mai trag o rafală de litere la mașina de scris şi restabilesc pacea şi ordinea. Atâta doar că mă deranjează în continuare privirile pruncuţei. Hei, tu, bombonică mică, ţine-te bine de biberon! Ţine-te cu dinţii, cu dinţişorii ce-ţi ies din gingii anume pentru treaba asta, ca să te ţii, să nu laşi niciodată să ți se ia ce-i al tău. Numai că nu te mai uita aşa la mine că-mi tremură mâinile! Uite, Cubul de Zahăr e gata de scufundare. Scânteiază în argintul linguriţei. Ei, cum să nu ţi se taie respiraţia? Urmează înclinarea linguriţei. Uşor, uşurel... Cea mai lină înclinare cu putinţă. ‘Opa! A şi lunecat în lichidul fierbinte, de deja pe fundul paharului.
Rezistă? Nu rezistă? Număr până la zece:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu