Zdrobitor!!!

Se uită la gura care trăncăneşte ca pusă în priză de partea cealaltă a mesei, vede mâinile păroase mereu gata să toarne din ulcior – faţă de vin, nici o pretenţie! – şi îşi dă seama că nu i se va permite și lui să se pronunţe în chestiunea dată, care, nu-i aşa? e ceva, bre! ceva căreia merită să i de dedici îmbătându-te  ca un porc.
– Eu, Valentin Bârcă, continuă cel cu ulciorul, apăsând pe „Eu, Valentin Bârcă” de parcă ar zice „Eu, Emil Loteanu”. Aşadar, eu, Valentin Bârcă, am înţeles un lucru şi ţi-l spun să-l ştii şi tu. Ţara asta a noastră, Uniunea asta Sovietică a noastră, este cea mai puternică de pe pământ. Dar ştii de ce-i puternică? Pentru că pâclişiţii şi mititeii nu sunt lăsaţi să se învârtă printre picioarele celor mari. Câş de-acilea! li se spune. Şi-aista îi tot secretul.   Pentru că mititel îs eu, mititel eşti tu. Şi milioane, milioane de mititei mişună-n jur. Da’ să bagi de seamă că, e-he-he! noi toţi luaţi împreună facem cât, uite, pumnul ista al meu! Sau mai degrabă cât al tău. Da, cât al tău! Suntem tari. Şi puterea noastră-i în aceea că ştim să ne lăsăm conduşi. Da, măi frate! Supuşi, disciplinaţi, buni de condus. Asta ne face oameni! Altfel nu s-ar mai teme americanii de noi! Da’ aşa, îi vezi cum tremură? E-he, îţi pare ţie că nu tremură, da tremură! Ţi-o spun eu, Valentin Bârcă! Că eu, aşa cum mă vezi, am pus personal, cum s-ar zice, piciorul  sus, unde ţi-i teamă să şi pătrunzi cu gândul, nu că să mai calci.
– Şi dincolo de ziduri au şi asfalt sau numai covoare?
– Dincolo de care ziduri?
– De zidurile Kremlinului, că doar spui că ai călcat...
– Măi băiatule, măi. Ei, lasă! Ia să mai scârligăm câte-un pahar şi pe urmă te-oi lămuri eu. Noroc şi pace-n lume!
– Noroc, pace şi disciplină!
– O! Ţi-a ieşit un sfânt din gură. Pace şi disciplină. Amu să te lămuresc cum stă treaba cu Kremlinul. Care covoare? Care Kremlin? Tu de guvernul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti ai auzit? Sau ţi-nchipui că halca asta de pământ de la Prut şi pân’ dincolo de Nistru stă de capul ei pe harta Uniunii? N-are ea un sprijin, o temelie? Păi, fratele meu, ar chica de pe hartă Moldova asta Sovietică şi Socialistă dacă n-ar avea şi ea un conducător! Ar chica uite-aşa cum chică paharul ista, de-o vorbă, şi se face ţăndări.
Şi Bârcă chiar împinge paharul de pe marginea mesei şi acela se sparge pe podele, cioburile împrăştiindu-se pe sub masă până  sub scaunul lui Aurel.
– Uite-aşa s-ar face! Ţăndări s-ar face! Da Chişinăul? Că Chişinăul, dragul meu, este capitală şi, ca în orice capitală, aici se concentrează puterea. Nici vorbă, o putere mai mică în comparaţie cu... ‘Nţelegi? Cu braţul cel oţelit, braţul...
– ...zzzzdrobitor!
– Poftim? 
– Zdrobitor!
– A, ţi-a mai ieşit un sfânt din gură! Şi cum spuneam! Am pus piciorul  sus, la dumnealor pe covor, când m-au chemat să-mi înmâneze Ordinul. Ei, măi vere, şi ce-am văz’t ! Mă înfoaie la inimă când îmi amintesc. Am şi-o fotografie, că numaidecât că ne-am fotografiat pentru amintire. Da să-ţi spun cum o fost cu fotografiatul. Stăm noi, care va să zică, grupul nostru de tovarăşi, cu ordinele şi medaliile prinse-n piept, fotograful ne aranjează după merite – eu pe rândul al doilea, fix la mijloc – şi văd că pe rândul întâi, unde tovarăşii stau aranjaţi frumuşel pe scaune, rămâne un loc liber. Mi-am zis, ai-ia-ia! disciplina, disciplina! Cum de-şi îngăduie unii să-ntârzie! Dar, măi frate-vere, când am aflat cine trebuia să vină să se aşeze pe scaunul cela, chiar sub nasul meu, am simţit că tot Chişinăul prinde-a se-nvârti sub picioarele mele. Ei, şi apare chiar dumnealui! Nu că apare, aşa, undeva la televizor, da chiar apare respirând acelaşi aer ca şi noi. Intrase pe-o uşă specială, pe care eu nici n-o luasem în seamă, boul de mine, că era cam într-o parte. Văd însă că vine direct spre mine. Îl vedeam cum te văd şi mă vezi. Vine şi se aşează, hopa-na! pe scaunul cela liber, aproape de genunchiul meu drept, care începuse a tremura ca dracu. Şi s-a mai iscat o problemă. Doamne, mă rugam, numai de nu m-ar chiorî blitzul ca să mă prindă cu ochii închişi şi să se spună că dormeam în clipa cea mai solemnă a  viaţii mele. Dar dacă văd care-i chestia, ce fac? Aplec puţin fruntea şi mă uit cu admiraţie – cum m-a şi prins fotograful –, mă uit fix la dumnealui. Îi admir creştetul, părul, răruţ cum îl ştii, dat însă frumos peste cap, mă uit la gulerul hainei şi-i văd după ceafă agăţătoarea. N-ai să mă crezi, da m-am uitat pe din spate şi prin ochelarii lui, m-am uitat aşa pieziş pe lângă sprâncene şi, direct prin sticlă, la covorul de jos. Oleu! mi-am zis, uite pe unde se uită el la lume! Pe-aici se uită el la noi şi ne vede hâtri sau proşti, ascultători sau buni de pus la dubă. Şi-mi părea că roşul covorului prin ochelarii lui arăta şi mai roşu, mai aprins. Ochelarii lui făceau nu ştiu cum lucrurile să pară mai însorite, mai vesele chiar. Pricepi? Prin ochelarii lui noi toţi arătăm plini de optimism, stăpâniţi de, cum se zice, energii creatoare, de ţi-i mai mare dragul să ne priveşti şi să ne conduci. Am înţeles atunci şi eu, Valentin Bârcă, ce înseamnă să fii situat mai sus sau mai jos, mai la dreapta sau mai la stânga ochelarilor dumnealui. Adică uite care-i şmecheria: unii văd, alţii sunt văzuţi. Mă-nţelegi? Una-i să-i vezi tu pe alţii, şi alta-i să te vadă altcineva pe tine, să te urmărească la tot pasul, să vegheze asupra ta. Anume asta înseamnă stat puternic! stabilitate! ordine! Adică să simţi că te arde-o privire colea la ceafă. Şi s-o simtă fiecare, s-o simtă şi să stea cu botu-n pământ ca să-şi vadă de lucru…
– La locul lui predestinat!
– Da, da! Cum spui! Şi să nu crâcnească! Numai aşa!

Km 0 al romanului "Cubul de zahăr"

Sigur, am şi eu zece degete la mâini, zece, însă numai două au deprins dactilografia – degetele arătătoare. Anume degetele arătătoare îmi arată literele, ele mă ajută să dau de cuvântul ce i s-ar potrivi mai bine gândului, încât uneori nu mai ştiu dacă scriu ceea ce gândesc sau gândesc ceea ce scriu. Oricum, stârnesc și stârnesc literele din culcuşurile metalice făcându-le să se izbească de banda neagră a maşinii de scris, obligându-le astfel să-şi imprime siluetele pe albul foii, totul transformându-se în text pe un fundal sonor asemănător ploilor cu grindină pe acoperișuri de tablă. 
Pisica se ridică de lângă piciorul mesei, nervoasă. Că are şi ea sistem nervos. Femeia inimii mele îşi ia cartea subsuoară şi, astupându-şi urechile (uite la ce-i folosesc ei degetele arătătoare!), se duce să citească afară. O face demonstrativ. Crede că mă poate convinge să revin la condei, la pacea şi liniştea scrisului cu penița, la scârţa-scârţa pe hârtie. De ani de zile aceleaşi neînțelegeri în casa noastră, neînțelegeri între liniștea lecturii și zgomotul scrisului. Dar eu nu numai că nu revin la condei, eu nu mă apropii nici de scândura aceea supersensibilă, care tastatură se numeşte şi căreia i-i absolut într-un loc, mă scuzaţi, că eu când scriu am nevoie ca de aer să văd cu ochii mei cum apare cuvântul pe foaie, să-l văd acolo în siguranță, proaspăt, abia exprimat, ca atunci când la începutul începuturilor era numai Cuvântul și nici pomeneală de scriitor.
Arunc o privire prin geam şi văd cum pe dâmbul cu trandafiri albi din faţa blocului – tocmai îl trece femeia inimii mele, supărata – se frământă o mămică legănând energic landoul, iar plânsul sugarului îmi sperie literele în timp ce ea scapă priviri zdrobitoare în direcția mea. Și nu-i pentru prima dată, recunosc, când găgăliciul din landou lasă dintre gingii dulcea minciună a biberonului și începe să țipe supărat de țăcănitul scrisului meu, însă purtătoarea landoului în loc să-l plimbe pe altundeva  – să zicem, prin parcul umbros de dincolo de dâmb –, aruncă priviri tot mai duşmănoase spre fereastra mea: parter, gratii, perdele transparente.
Puțin mai târziu se supără crunt pe mine și o viespe, care își închipuie  că de dragul ei am lăsat eu geamul întredeschis şi vine săgeată la Cubul de Zahăr ce albeşte pe masă în coastele mașinii de scris. Cel puţin de-ar fi o albină, dar e o scorpie de viespe și n-ai ce aștepta de la ea mângâieri pe cap. Iar când începe a pipăi Cubul de Zahăr și-i pare viaţa mai dulce, degetele mele se năpustesc peste claviatură și grindina literelor o fac să o ia glonț spre fereastră izbindu-se prosteşte de sticlă şi de lumina zilei.
Apropo despre Cubul de Zahăr despre care am și început să vă vorbesc… N-a vrut să se topească în ceaiul de dimineaţă. L-am scufundat, cum să nu! Şi am numărat până la zece: unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt! nouă!! zece!!! L-am dat de-a tumba prin lichidul fierbinte. Degeaba. Când l-am scos, nu numai că era întreg-întreguţ, fără nici o muchie rotunjită, dar am descoperit că îşi păstrase și dulceaţa. În plus, sorbind din pahar, am constatat că și ceaiul se îndulcise.
Și-mi dau seama că dacă respectivul Cub s-ar fi topit cum s-au topit atâtea altele în alte dimineţi, era bun topit. Mi-aş fi sorbit visător ceaiul şi, mai știi, aş fi pus ochiul cine ştie pe care alt obiect, pe vreun chiţibuş oarecare, căruia nu i-aș fi îngăduit să-mi ia ani și ani din viață târându-mă după el de/a lungul unui roman.
Dar Cubul de Zahăr și-a anunțat oarecum sfidător prezenţa printre celelalte obiecte. Acum stă aşezat temeinic pe luciul mesei, sugerându-mi să nu-mi stâlcesc unghia degeaba dându-i un bobârnac, căci el va rămâne oricum neclintit, înrădăcinat, marmură din marmura mesei, totul în jurul lui fiind predestinat să dureze.
Dulceaţa lui mai ademeneşte câteva viespi care trec razant prin bătaia năprasnică a maşinii de scris şi se năpustesc asupra Cubului. Revine şi smintita de odinioară, care se izbise de geam, dând târcoale frunţii mele și încredinţându-se că nu ascund nici un gând rău, toate gândurile mele roind deja în jurul aceluiași Cub de Zahăr.
Celelalte viespi, printre care îşi face loc şi o albină, ca un fel de cioară albă, apucă lacome cu microscopicele lor guri de unde-i mai uşor, de muchiile Cubului, şi se miră probabil cum de muşcăturile nu lasă urme. Aici s-ar cuveni o pauză de gândire, însă grindina literelor – jap! pe hârtie, jap! jap! şi cuvintele o iau din loc, gândirea abia reuşind să le ajungă din urmă.
Alb, potolitor, cu muchiile fine, cioplite parcă de razele unui soare matinal, Cubul caută să-mi spună ceva despre desăvârşire, caută să-mi arate cât de alb ar trebui să fie albul şi cât de cristalin cristalinul.
Iar după geam... Nu, nu se poate! Îmi vine să mă răsucesc cu birou cu tot, să mă întorc cu spatele, ca să nu-mi mai sâcâie privirea ritmica legănare a landoului. Numai că de m-aş întoarce cu spatele la geam, m-aş pomeni faţă în faţă cu peretele din fund, iar acesta, ca să vă mărturisesc ceva strict confidenţial, îmi face probleme de pură schizofrenie. Mă împunge, dom’le! În orice caz i se ghiceşte o asemenea intenţie după felul cum îi sunt concentrate vârfurile coarnelor de cerb asupra creştetului meu.
Ori de câte ori mă aplec peste maşina de scris, ramificaţiile coarnelor se transformă în degete hrăpărețe aşteptând momentul potrivit să-mi înşface creierul şi să mi-l remodeleze, făcându-l numai bun de îngropat la rădăcina unor coarne crescute din capul unui cerb adevărat și forţându-mă să aflu astfel lucruri cumplite despre oameni - ceva ce numai regnului animal i se arată.
Revin în cele din urmă la nada viespilor, la Cub de Zahăr. De fapt, ce-i un Cub de Zahăr la urma urmelor? O licărire albă dusă cu linguriţa spre gura paharului, unde urmează scufundarea. Să-l urmărim. Ba nu, nu mă simt prea în largul meu. Nu suport să se tot uite în direcţia mea găgăliciul din landou. Mi-i super de-ajuns că mă caută mămica. La ce-şi mai întinde şi el gâtişorul spre mine? De fapt, găgăliciul nu-i el, ci e ea. Nu-i pruncuţ, da-i pruncuţă, cum ar veni. Căci o aud pe „pajură” dezmierdând-o cu  „bombonica mamii, dulcea mamii...”  Dumnezeule! ochişorii aceia negri! Două alice care mă împuşcă pe loc! Ce vor ei să vadă? Nu cumva ceva ce li se arată doar nevinovatelor animale şi pruncilor? Fie! Îmi retrag degetele de pe claviatură.
Aud la spate respiraţia peretelui.
Iau ceainicul de lângă piciorul mesei, încă fierbinte – aha! aici se culcuşise pisica, la căldurică! - îmi fac un ceai tare, dacă nu cumva prea tare pentru o asemenea fineţe de Cub. Suflu să alung viespile. Suflu de le răsucesc aripile la spate. Parcă aş fi de la miliţie. Ele încearcă să opună rezistenţă. Dar le împing cu linguriţa, le fugăresc cu palma prin aer, în timp ce ele încearcă să mă fugărească prin casă.
Mai trag o rafală de litere la mașina de scris şi restabilesc pacea şi ordinea. Atâta doar că mă deranjează în continuare privirile pruncuţei. Hei, tu, bombonică mică, ţine-te bine de biberon! Ţine-te cu dinţii, cu dinţişorii ce-ţi ies din gingii anume pentru treaba asta, ca să te ţii, să nu laşi niciodată să ți se ia ce-i al tău. Numai că nu te mai uita aşa la mine că-mi tremură mâinile! Uite, Cubul de Zahăr e gata de scufundare. Scânteiază în argintul linguriţei. Ei, cum să nu ţi se taie respiraţia? Urmează înclinarea linguriţei. Uşor, uşurel... Cea mai lină înclinare cu putinţă. ‘Opa! A şi lunecat în lichidul fierbinte, de deja pe fundul paharului.
Rezistă? Nu rezistă? Număr până la zece:

Cum bătea grindina înainte rachetele „Alazan”

Adăugaţi o legendă

Totul e pregătit pentru sosirea ei. Podeaua e frecată până la miros de lemn proaspăt. Aşternutul crivatului arată precum patul unui soldat cu două minute înainte de-a intra generalul. Apropo, acestui crivat i-a fost montat un adaos de jumătate de metru, astfel încât instructorul să încapă pe toată lungimea de la tălpi, la creştet. De-ar vede-o odată venind, urcând dealul! Nu se poate să nu fi fost sinceră când îi spunea alaltăieri printre săruturi: 
- Înţelegi-mă, te vreau şi eu, dar nu aici. Poate în bârlogul tău din deal. De-ai şti de când aştept să dau de unul ca tine! Că eu, de-ar fi după voia mea, i-aşi mântui de zile pe toţi cei care au mai puţin de-un metru optzeci!
E şi normal: ea are un metru nouăzeci şi cinci. Cu numai opt centimetri mai puţin decât el. Ce tipă, Doamne! Şi bine că nu s-a lăsat dezbrăcată în spaţiul strâmt din clădirea Poştei, unde, de bună seamă, nu ar fi rezistat nici un scaun şi nici o masă sub greutatea trupurilor lor. Iar varianta podele ar fi însemnat tăvăleală şi nu iar fi plăcut nici lui.
Când i-a prins privirea în autobusul aglomerat care se urnea cu greu din Nisporeni, capetele lor ieşind deasupra tuturor, în ochii ei părea să tremure întrebarea: „Tu eşti? Chiar tu eşti, dragule?” Şi încet-încet, fiindcă gropile din şosea ţineau cu ei, la fiecare scuturătură pasagerii împingându-i unul în altul, au continuat să se apropie şi să rămână lipiţi chiar şi după ce pasagerii se răriseră de la un sat la altul. Dar n-au schimbat nici un cuvânt, iar când uriaşul s-a desprins de ea fără să-i zică nici mâr, nici bâr, coborând la poalele unui deal, şoferului i se făcu milă de biata fată aşa de lungă şi aşa de tristă. A pus frâna de mână şi a coborât ajungându-l din urmă. 
 - Scuză, poate n-ar trebui să mă amestec, îi spuse. Pe scurt, o cheamă Geta. Lucrează la Poştă în satul de după pădure. Calibrul tău, măi frate! Poate-i transmit că poimâine spre seară, ai să treci pe la poştă să te abonezi la „Femeia Moldovei”. Ce zici? Să te aştepte?
- Da, să mă aştepte!
Iar acum îşi dă seama că, poate, niciodată nu şi-a dorit atât de mult să se întindă în pat lângă o femeie la fel de lungă ca şi el. De regulă, femeile îl aleg pe el, nu el pe ele. Cine ştie ce fantezii deşănţate le fac să-şi dorească să se destrăbăleze în braţele lui, ca în cele din urmă să se apere de el cu ambele mâini, speriate, rugându-l să înceteze, să nu mai înainteze nici un pic. Prima care a tras în acest sens o sperietură zdravănă, venise aici conducând o motocicletă cu ataş şi se oferise să-i ia albiturile la spălat. Ca să vezi! Însă când au intrat împreună să adune albiturile, mişcările li s-au intersectat, ea începând a-i săruta mâinile, apoi pieptul, căţărându-i-se până la gură, ca mai apoi să-l tragă peste ea pe crivat, fapt ce făcuse să-i crească furia de-o manieră greu de stăpânit, însă în pofida nestăvilitei ei dorinţe de a-l avea la capacitate maximă, a văzut-o căscând deodată gura de parcă nu i-ar mai fi ajuns aer, întinzându-se să iasă de sub el.
- Ai, nu! se întindea motociclista spre marginea crivatului. Iartă-mă,  asta a ta n-are măsură. Nu, nu-i pentru mine!
Şi el a lăsat-o să părăsească aşternutul, cumva victimizată, apoi a urmărit-o cum îşi culege paraşuta de pe podele, cum şi-o înfoaie între picioare şi cum în minutele următoare îşi dădea drumul pe motocicletă la vale, uitând că venise să-i ia albiturile la spălat.  Când i-a fost încredinţat panoul de focalizare şi reglare, îşi imaginase că a nimerit printre oameni selecţi. Da de unde? A înţeles şi care erau motivele pentru care anume el era luat la ochi. Păi, se avea în vedere că anume el era, nu-i aşa? de acelaşi sânge cu băştinaşii ce se încăierau prin vii, prin livezi, pe unde se nimerea, trăgând de pânza portocalie a paraşutelor. Iar fiece comandă „foc!” transmisă către rampele de lansare, era însoţită de tot felul de glumiţe la adresa „ţărănoilor” puşi pe fugă prin ploaie după paraşute. „Noi dictăm moda pe-aici! Hai dară să mai îmbrăcăm nişte ţărăncuţe în portocaliu sintetic! Foc! Foc! Foc!” Şi cum l-au mai combătut, înecându-se de râs, când Aurel le-a atras atenţia că, de fapt, după paraşute fug mai ales copiii, la care Belek, osetinul, considerat expert în cunoaşterea zonei fiindcă mereu era trimis prin sate după vin,  a ripostat, ca martor, că pe lângă copii, o iau la fugă şi moşnegii, şi babele şi calicii cu cârjele subsuoară! Însă cel care a fost înşfăcat de ceafă şi izbit cu faţa în ecranul concav, făcând să licărească şi mai aprins punctişoarele ce indicau exploziile rachetelor prin nori, nu a fost osetinul, ci ucraineanul Ţiţulko, care după ce anunţase coordonatele necesare pentru lansarea a şase rachete, spuse special ca să audă el: „Felicitări, patrioţi moldoveni! Iaca mai scapă şase moltovăncuţe de cârpe! Încă şase moldovăncuţe au să iasă seara la club în portocaliu!”
Şi ceea ce a urmat s-a înscris perfect în hora tunetelor şi fulgerelor de-afară, totul culminând cu înaintarea rapidă spre veceul de la capătul coridorului a unei dâre de sânge. Ah, drăcie! Tocmai de ce se temea, nu scapă: sună telefonul.
- Aş, iaca şi băieţii! scrâşneşte el din dinţi.
Prin telefon este informat că nu-i vorba doar de un eventual pericol de grindină, care pericol fireşte că nu se exclude, dar că Centrul a decis distribuirea unui lot de rachete antigrindină de tip nou – „Dosvidania „Oblako”, privet „Alazani!” -   care urmează a fi puse în aplicare în cel mai scurt timp.
- Da, şi o rugăminte! aici vocea ofiţerului de serviciu devine aproape sentimentală. O rugăminte din partea Maiorului. Frate Drăgan, te roagă Maiorul şi te rugăm noi toţi cei care te aşteptăm să te întorci aici... Te rugăm, nu-i mai umfla botul lui Ţiţulko, chiar dacă s-ar putea să te provoace din nou! Şi nici pe ceilalţi nu-i cotonogi! Aşa-s ei, băieţi veseli, ce să-i fac!
Înţelege, cum să nu înţeleagă. Iese din buncăr şi-i vede sărind jos unul câte unul de sub prelata înaltă a camionului. Sar sprinteni din caroserie şi se strâng parcă prea grămăjoară, prea cu frunţile în pământ, majoritatea ocolindu-i privirea. Ba chiar unii îşi ascund feţele cu totul, fără ca el să poată înţelege dacă o fac din cauza  remuşcărilor sau, dimpotrivă, râd şi chicotesc în continuare pe seama lor. Dar în cele din urmă îşi face apariţia de sub prelata bătută de vânt, la înălţimea caroseriei, pe fundalul cerului tot mai agitat, o arătare portocalie care se apleacă să coboare jos, fiind sprijinită cu multă bunăvoinţă de braţele vânjoase a doi militari mândri de misiunea ce le revine.  Aurel admite că i s-a ridicat portocaliul la cap, dar nici chiar aşa. Arătarea în portocaliu e mai înaltă cu două capete decât cei doi reprezentanţi ai forţelor armate.
- Am luat-o pe drum de lângă sat, îl informează şoferul. Fiindcă ne-a spus că-i prietena ta şi că o aştepţi de mai bine de-o oră.
Aşadar, arătarea… Arătarea luată de pe drum de lângă sat în caroserie şi adusă aici, pe vârf de deal, îi domină pe cei doi soldăţei şi prin lărgimea mătăsoasă a bluzei ei portocalii cu mâneci fâlfâitoare, portocalii, precum şi prin contribuţia faldurilor foşnitoare, portocalii, ale fustei portocalii, cu volănaşe portocalii, cu ţarţamuri portocalii la nivelul gleznelor…

Îmbrăţişările

Odată ne-a fost frig, frig de tot, şi-am inventat în grabă îmbrăţişările.
Acum mă şi văd la optzeci împliniţi întâlnind Sâmbăta Morţilor
într-un azil de bătrâni. Îmi pun picioarele la încălzit în poala cuiva
care e deranjant de trecută prin viaţă, dar încă vie, încă săritoare la nevoie. 
Ne amintim de vremurile când habar nu aveam ce mâncare de peşte 
mai e şi Sâmbăta Morţilor.
Ea îmi ia picioarele la-nvelit în mângâieri şi-mi spune că în ce o priveşte
nu şi-a înşelat niciodată soţul. Şi nici amantul. Iar eu  - o cred.
Şi-i spun la rându-mi că nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar ea
nu mă crede, nu şi gata. Totuşi, o rog să-mi ia ambele mâini mâini
la cald sub gulerul ei de blăniţă de dihor. Ea însă rrrrefuză!
Refuză sub pretextul că aş intenţiona să o gâtui de ciudă că nu mă crede.
Însă mie chiar mi-au îngheţat oasele mâinilor şi oasele picioarelor
şi deja ştiu că frigul pe străzi se propagă dinspre Sâmbăta Dumnealor
care e şi Sâmbăta Noastră şi că vine frig încă de pe acum de la mâinile
şi picioarele mele, de la mâinile şi picioarele celei care insistă că nu,
ferit-a Sfântul! ea nu şi-a înşelat la viaţa ei soţul şi nici amantul –
poate doar aşa, tangenţial, în clipa de faţă când îi apar ale mele oase 
în poală la suprafaţă.


Desen de Mânuţa Mea.

Fără sunet

mama, tata, sora, eu



Dar ce caută muzicanţii în ograda noastră, mamă?!

Două tromboane înalte de-un stat de om
strălucesc rezemate de uşă şi mama dă jos via de pe araci.
E pe la jumătatea dealului. Se descurcă tot mai greu
încîlcită în viţă-de-vie. Încă nu-i spune nimeni
că ne-au intrat în ogradă muzicanţii.

O haină veche uitată pe gardul din plasă de sârmă
parcă ar fi tata aplecat să rupă ceva de dincolo.
mi-l amintesc în haina asta trecînd pe lîngă
terenul de fotbal dintre sălcii, făcîndu-mi
semne cu ambele mîini, cu ambele mînici, să driblez
fără milă pînă voi poposi cu tot cu minge în plasă.

Trompetistul încearcă să desluşească ceva prin geamul
plesnit dinspre răsărit însă trompeta se reflectă
în geam precum un sfeşnic răsucit şi înnodat de vînturi
şi nu-i dă voie să vadă cum se îmbrăţişează
prin odăile reci rochiile surorii mele – sora mea dispărută
urlînd de nedreptate în năbuşeala unei peruci.

Dezlegată, viţa-de-vie o leagă pe mama de un arac
susţinînd că de n-ar lega-o, de n-ar susţine-o, ar lua-o
vîntul stîrnit pe vale şi ar duce-o hăt peste deal cu ultimele
frunze. Clarinetistul s-a căţărat pe casă şi o strigă
să vină la vale că, uite, i s-a umplut ograda de muzicanţi.
Nu-l asculta, mamă! dau să strig,

dar mă acufund în neclintirea unei mări adipoase
undeva pe partea cea mai înclinată a pământului.
Mama însă oricum nu-l ascultă. Mamei nu i-a plăcut
niciodată clarinetul – cântă prea vesel, crede ea,
iar veselia niciodată nu-i a bine.
Şi muzicanţii rămân să putrezească unul câte unul
în tăcerea ogrăzii noastre, pe locurile unde sunetele
au intrat demult în pământ.

Sute de ciori în picaj

Băieţelul se pomeneşte undeva în punctul cel mai de jos al văgăunii împădurite. Pe aici ninsoarea s-a oprit şi pe crengile copacilor, înălbind susul şi josul, iar el îşi zice că ar cam trebui să dea de Râma Caprei, însă zăpada încă arată netedă pe sub copaci şi înaintează anevoie prin stratul pufos ce-i presează fundul pantalonilor, când deodată dă cu ochii de o mulţime de ciori negre încremenite deasupra lui pe crengi... “Dă-ţi seama, tată, cum s-a făcut inima-n mine când ciorile au prins a fâlfâi şi zăpada a început să curgă de prin copaci peste mine…” El ar croi-o cu ceva pe cioara ce stă neclintită la o întindere de mână, căci prea i se bagă în suflet, îi vede clonţul, îi vede ochii mici cât două picături de smoală topită, gata să-i picure pe obraji. Şi ce obraji curaţi are el acum! Obraji de copil.
Şi deodată picioarele i se duc în gol, pomenindu-se în înghesuiala zăpezii. “Cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât mă duceam mai în adânc. Simţisem malul râpei la spate, numai că până am dat să mă răsucesc şi să mă apuc de el, malul crescuse ca un perete.” Se zbate făcându-şi braţele morişcă deasupra capului, căutând să iasă cumva din groapa albă din care nu vede sus decât ciorile pe crengi aplecate curioase să vadă ce i se întâmplă. Dă să-şi şteargă nasul, vede că nu mai are mănuşi, undeva sus zăreşte în zăpadă şi fularul vişiniu ce i-a zburat în timpul prăbuşirii. Adevărul e că fularul vişiniu atrage ciorile ca o vietate însângerată. O cioară coboară să se aşeze pe-o creangă cât mai aproape, însă creanga e un vreasc şi se rupe, iar cioara se lasă direct pe pânza vişinie. Dă cu ciocul în lâna moale, scurmă, amestecând culoarea vişinie cu albul zăpezii. E nerăbdătoare să dea de sânge. Mai coboară două croncănitori pe fular. Apoi încep să vină alte şi alte ciori. Şi tăvălugul se pune în mişcare, ţesătura vişinie vibrând între ciocuri şi gheare ca o pată de sânge, iar la un moment dat totul începe a se înclina peste buza malului, băiatul simţindu-se învăluit într-o duhoare greţoasă care îi pătrunde direct în stomac. Norul de pene, gheare şi ciocuri, întreaga avalanşă croncănitoare se înclină, apoi se prăbuşeşte peste capul lui.
Simte un răpăit aspru pe căciulă. Dar e ca şi cum l-ar zgâria direct pe ţeastă. Îşi ascunde faţa în palme şi în zăpadă. Ar rămâne aşa cât mai mult, dar o împunsătură rece îi străpunge ceafa. Îşi dă capul pe spate... Greşeală! Căci în aceiaşi clipă îi acoperă faţa o vijelie de pene, ciocuri şi gheare. Obrajii, pielea lui de copil, nu rezistă râcâiturilor. Primele picături de sânge apar pe omăt fără ca el să simtă usturime sau altceva. Pur şi simplu vede un cioroi fâlfâind puturos chiar sub nasul lui şi ciugulind cu tot cu zăpadă picături de sânge. După ce îşi pipăie faţa cu mâna şi îşi vede palma murdară de sânge, îşi dă seama că e chiar sângele lui. Acelaşi cioroi insistă să-i atace obrajii şi el se apără cu ambele mâini. “Eu împingeam cioroiul cu mâna, da’ el ciupea de unde se nimerea – de degete, de mânecă. Dar şi mai dureros era când îl scăpam la ureche, la gât. Şi nu puteam să-mi ascund faţa, că dacă mă aplecam, mi se dezgolea ceafa, iar la ceafă ciugulitul erau cu totul de nesuferit. Era infernul, tată! Făcusem şi în pantaloni, simţeam udeală caldă-n ciubote.”
Se întâmplă apoi următoarele: totul se reduce la nişte pocnete fâlfâitoare, un val de aer rece se răsuceşte în groapa albă şi larma croncănitoare se risipeşte printre copaci. Băieţelul se retrage şi mai speriat în zăpadă, fiindcă pe deasupra lui scapără copitele unui animal întins în timpul săriturii. Îi vede blana albicioasă de pe pântece şi îşi dă seama că e un cerb care dispare de parcă l-ar fi visat.
– Iote-l unde-i curg mucii! Îl ia tatăl la rost când coboară la Râpa Caprei, furios că nu i-a venit nici o jivină în bătaia puştii. Hai, apucă-te! îi zice şi-i întinde arma cu ţeava înainte, fără să-i pese de urmele de sânge de pe zăpadă, cum nu-i pasă nici de faţa brăzdată de zgârieturi. “Şi n-ai zis nimic despre sânge, tată! Mi-ai văzut mucii, sângele – nu. Oţelul armei era rece şi lunecos, nu mă puteam ţine de ţevi cu degetele degerate. Dar când ai întors-o şi eu m-am apucat de patul armei ajungând cu degetele până la trăgaci, ai holbat nişte ochi de parcă încercam să te împuşc şi ai schimbat imediat direcţia ţevilor ca să nu-ţi vină în piept...”

foto N.Răileanu

Prima rătăcire

După pădure creşte o lună mare. Probabil, mai mare decât cea de noaptea trecută. Mai plină. Gata, se descalţă şi - la culcare! Dar nu e bine să-i rămână sandalele afară. Vârcolacii se dau în vânt după căldura rămasă de la talpa piciorului. În aşternut aude doar foşnetele gângăniilor pe sticla ferestrei în aşteptarea lunii, apoi aude un oftat. Un oftat greu. Insectele se agită, iau cu asalt fereastra. Aude glasuri circulând liber prin casa pădurarului de parcă toată casa ar fi o singură cameră. Speriat, bâjbâie pe sub pat în căutarea sandalelor. Le găseşte şi aleargă cu ele în mâini afară. Caută pe marginile cuptoraşului sub acoperişul bucătăriei de vară şi găseşte chibriturile. Aprinde câteva ca să facă lumină în jur, apoi reuşeşte să aprindă focul. Îşi încalţă sandalele, încheindu-le strâns, ca şi cum aşa i-ar ţine de cald.
După o vreme începe să-l ia somnul, îşi scapă barba-n piept, tresare. Nu mai are vreascuri pentru foc. O ia spre peretele dinspre răsărit al cantonului unde crede că ar putea găsi ceva lemne. Trece printre copaci, prin lumina lunii şi nu se împiedică de nici un vreasc, nu-i trosneşte nimic un beţişor sub picioare. Iar sandalele lui n-au mai păşit cu atâta hotărâre niciodată. Nu se opreşte nici când dă pe neaşteptate de-o poiană scăldate-n lumină albicioasă. Un foşnet în iarbă îl trezeşte la realitate. Foşnetul trece pe undeva pe-alături, traversează poiana. Pe urmă se aude alt foşnet, care parcă ar rupe iarbă pe unde trece. Se răsuceşte şi apucă să vadă cum dispare din poiană spatele unui animal! Cu siguranţă mistreţ! Şi cu asta se încheie partea festivă, căci Sava o ia din loc cu o asemenea iuţeală încât nici nu simte cum ajunge la marginea poienei şi cum se caţără pe craca unui copac şi nu mai răsuflă decât doar pentru strictul necesar.
Printre crengi mai vede alţi doi mistreţi fugind în aceiaşi direcţie. E ca şi cum i-ar mâna cineva din urmă. Şi de bună seamă, din aceiaşi direcţie de unde vin mistreţii se apropie de copac o femeie ca toate femeile, într-o rochie de culoare închisă şi cu basma albă. Atâta doar că văzându-i faţa întoarsă spre el în bătaia lunii, descoperă că, de fapt, e o copilă cam de vârsta lui.
- Mult ai să-mi mai stai cocoţat acolo? îl întreabă. Hai, dă-te jos! Că de nu, te las fără sandale.
Şi copila chiar îşi întinde mâinile până la craca pe care stă el cocoţat şi începe să-i desfacă cureluşa de la o sandală. Nu are cum să-i placă atingerile ei. Are degete reci, din cale-afară de reci. După ce îi scoate sandala, îl îndeamnă din nou să coboare tot mângâindu-i piciorul de-i îngheaţă pielea sub palmele ei. Se apucă de crăcile de mai sus, urcă încă un metru, însă mâinile ei se înalţă cu uşurinţă după el, îi descheie şi cealaltă sandală şi i-o scoate cu încetineală de copil alintat. Lui nu-i pasă că rămâne fără sandale. Să şi le ia sănătoasă! Doar să n-o mai vadă strecurându-se în sus după el printre crengi, să nu-i mai cuprindă gleznele, să nu-l mai tragă de degetele de la picioare cu degetele ei de gheaţă.
- Bun, nu vrei să cobori, nu vrei, treaba ta! o aude zicându-i şi o vede îndepărtându-se prin poiană cu sandalele strânse la piept, ducându-le ca pe-un bebeluş, legănându-le din mers şi chiar îngânând un cântec de leagăn.
- Sava! îl strigă Paraşutistul. Băi, Sava!
- Iaca vin! îi răspunde şi coboară pe pământ, brusc amintindu-şi că venise după lemne.
I se pare ciudat însă că acum se împiedică de-o mulţime de vreascuri. Stau pe jos grămadă. Găseşte şi nişte retezături pregătite special pentru foc, iar după doi paşi e pe punctul de-a se trăsni cu fruntea de peretele dinspre răsărit al cantonului. Întoarce capul şi, surprins, vede focul în cuptoraş la nici douăzeci de paşi depărtare. Încurcat, ridică totuşi câteva vreascuri şi se îndreaptă spre foc. Observă că vreascul strâmb pe care îl aruncase pe jăratic când se pornise după lemne, încă mai arde. Şi-atunci cât timp a trecut de când?…
- Mi s-a părut că ai răspuns din casă, zice Aurel, dar văd că vii de după casă.
- Am fost după lemne.
- Aşa, desculţ?
- A, nu. Când m-am pornit, parcă eram în sandale... Cred că le-am pierdut pe-acolo… Le găsesc eu mâine dimineaţă.

Peretele cu Harta Lumii

Dar într-o noapte, când viscolul e mai turbat decât însuşi directorul şcolii, văduva îi cere paznicului să fie bărbat la urma urmelor şi să îndrăznească să intre în clasa cu mortăciunile Zoologului ca să stea la pândă şi să afle ce-o fi şi cum o fi de apar dimineaţa fărâmături pe masa din faţa clasei, aşa că paznicul îşi umflă pieptul cu o porţie dublă de curaj, se strecoară în şcoală şi s se tupilează după namila de mistreţ împăiat din fundul clasei. Din cauza viscolului, aerul pâlpâie alburiu prin toată clasa, freamătă o lumină alb-albăstruie Harta Lumii de pe perete, continentele plutind parcă şi ele prin viscol. Paznicului îi vine greu să mai desluşească şi alte mişcări în încăpere în afara celor stârnite de lumina zăpezii.
Totuşi, aude deodată un oftat, apoi nişte şoapte, care îl şi fac să sară de după greabănul mistreţului. În clasă nu-i numai el. Atâta doar că nepoftiţii, unii aşezaţi deja la masa învăţătorului, alţii mişcându-se liber prin faţa clasei cu mâinile la spate, nu-l iau deloc în seamă. Oameni bătrâni, dragă Doamne, cu chică şi cu barbă sură şi se poarte aşa de needucat, nu-i frumos. Cum să nu le pese de enervarea lui? Şi-atunci el se repede şi mi ţi-l înşfacă pe unul de după cap, numai că se pomeneşte smulgându-i un fel de fular de zăpadă de la ceafă, care se şi spulberă peste Harta Lumii. Iar ceilalţi continuă să nu-l ia în seamă.
– S-a tulburat lumea, fraţilor! spune cu voce destul de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Şi viforniţa se repede în geamuri cu şi mai multă putere. Un alt moşneag continuă: – Cum să facem să le aşternem pe toate într-o curgere lină? Şi vorbeşte şi un al treilea: – Ureche pe ureche se ascultă. Ochi pe ochi se duşmăneşte. Iar gura umblă cu pâra împotriva inimii. S-ar cuveni să ridicăm ziduri de pace peste tot. Dar cum punem noi temeliile acestor ziduri, fraţilor?
Paznicul îi înconjoară cu paşi de inspector şcolar, le studiază chipurile tăbăcite de bătrâneţe, bărbile şi pletele lungi care par să fie adevărate, nu de-ale lui Moş Crăciun, şi vrând să le dea o lecţie de bună purtare, scrise pe tablă cu litere mari: „Bâldâbâc!” Ce poate să însemne asta nu pricepe nici el, dar îi vene să scrie anume o asemenea drăcovenie de cuvânt şi scrie. Dar nu se uită nimeni la scrisul lui. Poate-s analfabeţi, săracii! Dânşii răspund care şi cum poate la întrebările pe care tot ei şi le pun: – Eu nu ştiu ce-i de făcut, fraţilor! oftează primul. – Nici eu nu ştiu ce-i de făcut, spune al doilea. – Şi nici eu, fraţilor. Nici eu! recunoaşte al treilea. Mai rupt din pâine. Mestecă ce mestecă, dar mai mult lăsă pentru alţii. În cele din urmă unul, cel mai înţelept probabil, întreabă:
– Da’ cu aista ce facem? Că a scris ceva pe tablă!
– A scris ce-a scris, numai că a scris cu zăpadă şi cuvântul se prelinge pe tablă, aşa că nu se va şti niciodată ce-a scris!
Paznicul simte ceva rece în palmă şi îşi dă seama că, într-adevăr, are între degete un bulgăr de zăpadă, nu cretă.
– Dar ne-a văzut cum rupem din pâine. Ne-a auzit şi vorbele. Şi a scris, totuşi, cuvântul acela greu de înţeles, Bâldâbâc! – Păi, dacă-i Bâldâbâc, Bâldâbâc să fie! – Da, dar îndrăznesc să vă atrag atenţia că el e purtătorul Cubului de Zahăr, că altfel nu-l mai lăsam să se-nvârtă printre noi… – Bine, dar se ţine Cubul de Zahăr de el, nu el de Cubul de Zahăr. Să-l mai poarte o vreme, până se face mare ăla micu, ştiţi voi care…
Şi cei trei se ridică, se adună în faţa clasei şi cei de prin bănci şi-i clar că vor să plece, numai că se îndreaptă spre peretele cu Harta Lumii, nu spre uşă. Paznicul se repede să le spună că uşa clasei e în cu totul altă parte, însă vede că Harta Lumii parcă şi-ar pierde suprafaţa devenind spaţiu deschis. Continentele, mările şi oceanele se limpezesc arătând ca şi cum ar fi văzute din cosmos, în timp ce pletoşii şi bărboşii din clasă păşesc fără nici o problemă prin spaţiul acela larg deschis făcându-se tot mai mici şi mai mici şi risipindu-se în cele din urmă în pulberea depărtărilor peste toate continentele. Iar cel rămas singur în clasă se repede deodată să-i ajungă din urmă, dar o ia prea iute din loc şi se izbeşte crunt de peretele cu Harta Lumii, prăbuşindu-se în neştire, încât Zoologul îl găseşte dimineaţa dormind învelit cu Harta Lumii care nici nu putea să nu cadă din cauza zguduiturii acoperindu-l cu toate continentele, cu mările şi oceanele.

În baie cu Friguroasa

Păşeşte în cada albă ca omătul, în apa ce se clatină aproape invizibilă. Simte plăcerea scufundării până bărbie, dar în clipa următoare îşi trage brusc genunchii la gură, stârnind o explozie de stropi, căci uşa se deschide şi apare ea.
— Ho, îngeraş, linişteşte-te! Ţi-am adus un ştergar mare să te înveleşti după băiţă! Ia să vedem cum îi apa? Ea îşi suflecă mâneca halatului şi vântură apa pe deasupra lui comportându-se de parcă ar avea în cadă o haină pusă la muiat fără să-i pese că el aproape că îşi striveşte cu palmele locul dintre picioare. Nu te teme, n-am să ţi-o deochi. De fapt, uite cum facem! Turnăm cât mai mult şampon, facem să crească spuma la suprafaţă şi-atunci n-am să mai văd ce ascunzi tu acolo.
Şi spuma chiar creşte uimitor deasupra apei şi nu mai e nevoie să-şi ţină palmele nemişcate, ridicându-şi încet-încet mâinile şi căutându-şi alte părţi ale trupului pentru a le obişnui cu plăcerea îmbăiatului şi nici nu încearcă să se opună când ea începe să-i spele spatele. Nu protestează nici când simte cum picioarele ei lunecă pe sub spumă şi îl cuprind pe la spate, omoplaţii lui simţindu-i jocul sânilor, dansul sfârcurilor ca nişte degeţele.
— Aşa, îngeraş, aşa. Îmi dau eu seama că n-ai văzut femei goale decât doar din cele desenate prin toalete cu linioară între picioare în loc de... Ei, în loc de ce?
— Nu mă interesează! ¬
— Mincinosule!
Îl muşcă de umăr şi el îi simte nu numai dinţii, dar şi buzele, apoi îi simte mâinile strecurându-i-se pe sub subsuori şi încolăcindu-l în legănarea spumei. El însă îi descleştă mâinile, se îndepărtează atent, având grijă să nu împingă spuma peste marginea căzii. Capetele lor stau faţă în faţă pe platoul spumos. Ea îi admiră semnele de pe faţă, fine străfulgerări pe sub piele, şi privirile li se întâlnesc, de fapt, pentru prima dată, ochii ei verzi-aurii trezindu-l nepermis de mult la viaţă. Din apartament răzbate o muzică înălţătoare, bisericească după înţelegerea lui, nu însă chiar în asemenea măsură de bisericească, încât să-i potolească zvârcolirile în locul unde n-a mai simţit niciodată aşa ceva şi unde simte deodată cum îşi face loc, lunecoasă, talpa piciorului ei.
— Lasă, nu-ţi fie ruşine, îi zice. Tu cu problemele tale, eu cu problemele mele. Facem baie şi pe urmă, la culcare! Ţie ţi-am aşternut în salon pe canapea, da eu m-oi duce în dormitor. Dar să nu-ţi dea-n gând să dai buzna peste mine că tot n-ai să obţii nimic.
— Să dau buzna? Euuu?
— Daaa, tuuu! Şi n-o mai face pe îngeraşul. Voi, aiştia cu caş la gură, vă pierdeţi îndată minţile: cum simţiţi ceva moale, închide-ţi ochii şi-i daţi înainte. Chiar dacă într-o secundă cădeţi în bot. Vă repeziţi ca la laptele mamei, da aici îi altceva, băieţică! Şi ea îi ia un picior între palme, i-l aduce cu mângâieri lunecoase până i-l aşează cu talpa pe abdomenul ei tare. Să nu crezi că n-ai merita să mă gândesc la tine ca la un bărbat, dar vrei nu vrei prea aduce de la tine a copil.
— Şi cruciuliţa? întreabă el speriat.
— Ce-i cu cruciuliţa?
— Ridică-te să văd dacă o mai ai la gât.
Ea se ridică încet făcând să-i lucească în reflexele teracotei sânii frumoşi, încărcaţi de clăbuci, fără nici o strălucire argintie între ei.
— Gata, n-o mai am, zice şi îi îndoaie cu degetul mare de la picior micul catarg ridicat de pe fundul căzii. Hai, vino lângă mine. Vino mai aproape, necăjitule! Vino să te ţină Friguroasa oleacă la piept, să mă scald în curăţenia ta. Vai, ce băiat sfielnic! Dacă te sărut pe gură, ai grijă să nu ejaculezi, că odată cu sămânţa arunci şi firicele de suflet. Hai, vino să-ţi dau un pupic.
— Nu vreau!
— Şi de ce nu “vleau”? Te temi să nu capeţi “vleun” sifilis ceva? Şi bine că te temi! Fiindcă-i o boală grea şi ruşinoasă.
— O boală?
— Dar tu ce credeai? Ascultă, ţie chiar încă nu ţi-a sărit în aer prohabul.
— Poate! Numai nu mai vorbiţi aşa urât.
— Ai dreptate. Când mă încălzesc, devin o stricată... Cu urechile ascult “Ave Maria”, da’ pe gură îmi curg tot felul de porcării.
— Ce faci? Nu mă simt bine… Nu, ah, nu!
— Îngeraş, îngeraş cu faţa belită, băieţelul meu drag...

Miroase a om

Se aşeză pe buturuga ciupită mărunt de topor. Se aşează, de fapt, pe sângele deja uscat rămas după ce mamă-sa a tăiat şi ultimele gâşte înainte de plecare.

Şi cum stă cu capul între palme, privirile i se pierd în transparenţa paharului ce i se tăvăleşte între picioare. Îl rostogoleşte încet cu un pantof spre celălalt pantof, apoi îl rostogoleşte înapoi şi tot aşa urmărind cum se rostogolesc în interior câteva picături, călătorind pe cerc, formând câte-un mic ciorchine suspendat care însă se împrăştie, el însă rostogoleşte iar paharul şi picăturile se adună într-un alt ciorchine, mult mai drăguţ, face apoi să apară bobiţele unui strugure chihlimbariu, care se tăvăleşte pe jos, pe pământ ud, sub frunzele ude şi ferfeniţate ale unor tufe de vie pe-o vreme ceţoasă şi rece, el aplecându-şi nările până la pământ şi pipăind cu buzele strugurul abia dat în pârg, încercând să-l guste, trăgând mult aer în piept şi simţind miros acriu de lăstari striviţi. Atinge cu vârful limbii o pietricică lucioasă.

Miresme noi se iscă în jurul lui la fiecare mişcare a nărilor, iar când îşi înalţă capul îşi dă seama că înălţimea de la care vede acum tufele de vie este cu totul şi cu totul neobişnuită. Se uită la via din jur ca dintr-un turn şi o vede zăcând în dezordine pe toată costişa, pierzându-se în ceaţa din vale pe sub coroanele unor copaci dincolo de care se zăresc culcuşurile oamenilor, garduri, acoperişuri. Când îşi întoarce ochii pe costişă în sus vede că via sfârşeşte într-o perdea de salcâmi cu tulpini strâmbe. Ah, şi ce soare greu se lăţeşte la capătul văii, unde îl aşteaptă păduri întunecate şi valuri de verdeaţă ocrotitoare.

Aude voci tânguitoare şi i se face frică. Şi nu pentru că vocile sunt tânguitoare, ci pentru că sunt voci. Voci omeneşti. Omul — ce arătare înfricoşătoare. Prin aer continuă să circule miresme necunoscute, printre care şi un miros foarte puternic — mirosul de om. Da, uite-l, omul! Un bărbat tăbârceşte pe şold un coşul mare din lozie. Ce frică îi e de dânsul! Dar iată că bărbatul îl şi zăreşte. Şi ce rău i-a făcut, mă rog, de lasă coşul jos, smulge un harag ascuţit şi vine direct la el să-l străpungă? Lucru ciudat, însă. Agresivitatea omului îl găseşte pregătit pentru un salt uimitor de lung, nici nu-şi dă seama cum de-i iese aşa ceva. Se întinde cu uşurinţă pe deasupra unui rând de tufe şi aterizează cu bine pe celălalt rând. Mai mult decât atât, aterizează pregătit deja de saltul următor, astfel încât cealaltă săritură îl face să ajungă şi mai departe, peste încă două rânduri şi tot aşa... Via se clatină sub înălţimea săriturilor lui.

Iar într-un loc e cât pe ce să strivească o femeie care pare să bocească lângă un butuc! Anume aşa, cât pe ce s-o strivească, deoarece simte că este purtătorul unei greutăţi zdrobitoare. Pe unde calcă se cutremură pământul. În ultimul moment femeia se aruncă într-o parte, uită să mai bocească şi începe a-l huidui aruncând după el cu pământ. Se aud tot mai multe strigăte prin vie şi prin grădinile din vale, el însă e deja sus, pe creastă, şi dă să treacă prin perdeaua de salcâmi, dar vede sârme întinse de la copac la copac, totul fiind înţesat cu sârmă şi spini şi nu-i rămâne decât să înlăture o sârmă. S-o înlăture simplu, cu mâna, dar sârma nu se lasă apucată şi smulsă şi îşi dă seama că, de fapt, el nu are mâini. Bbrusc devine conştient de blana sa, de picioarele sale din faţă, de picioarele de din urmă, de măreţia coarnelor purtate pe creştet, dar mai ales de sprinteneala copitelor.

Aleargă în lungul perdelei de salcâmi fără să poată ieşi pe creastă în cele patru vânturi. Un om gras şi roşu la faţă îi sare dinainte de după un tufiş şi un tăiş de coasă îi scapără pe lângă picioare. Strigăte, înjurături. Străbate o fâşie de porumb simţind cum sfârtecă în copitele ceea ce n-a reuşit să sfârtece grindina. Săgetează pe sub poalele unor nuci, apoi sare un gard de nuiele şi nimereşte într-o văioagă cu pomi fructiferi unde goana lui spre pădure din deal e întretăiată de portocaliul aprins al unei pânze încurcate între crengi şi de aici încolo, goana lui e şi mai nebună, deşi nu-l mai urmăreşte nimeni, fiindcă toţi cei care se luaseră după el acum descoperă pânza portocalie, paraşuta aninată de crengi, şi se repăd spre ea, trăgând-o să taie care şi cât apucă.

Sava se strecoară gâfâind prin desişul unor copaci apăruţi cine ştie cum în cale, iese, în sfârşit, la loc deschis, pomenindu-se pe un vârful de deal. Stă locului şi ascultă. Nu se mai aud huiduieli şi nu mai simte frica aceea îngrozitoare care îl făcea să-şi simtă sângele ţipând în gură, dispare şi mirosul acela îngrozitor, mirosul de om.

Imaginează-ţi, măi fato!

– Imaginează-ţi, măi fato: film color, ecran lat, numele meu scris cu litere de-un metru şi ceva - „Iulius Floresco!” Pac! muzica! În crescendo! Şi dă-i şi dă-i creaţie artistică, nu documentaristică chioară de pe la televizor… Trebuie să pompezi inspiraţie, nu şagă! O, şi află că orice mişcare a mâinii mele pe sus lasă câte-o înfloritură în aer. Asta la sigur!

Mâna lui se întinde spre crestele pădurii descriind o linie orizontală, apoi coboară linia în jos până la poalele pădurii, o duce în lungul văii, ca în cele din urmă să o ridice înapoi spre creste, conturând astfel un ecran cât toată pădurea. Sfredeleşte aerul cu degetul spre cel mai îndepărtat loc al ecranului indicând acolo un punctişor care începe să crească de se măreşte încet-încet cât tot ecranul şi luând înfăţişarea unei mistreţ fioros care are un ochi însângerat. El vine şi vine prin locuri ceţoase, prin ierburi moarte, prin arături jilave, se strecoară prin vii şi livezi, sparge cu râtul un gard putred, rupe orătănii şi animale prin curţile oamenilor. Şi se luptă cu el bărbaţi, femei, copii, moşnegi. Îl împresoară din toate părţile, îi stau în cale cu furcile, cu topoarele, forţându-l să intre într-un şanţ. Se năpustesc asupra lui zăngănind din lanţuri, legându-l buşi dezbătându-i colţii, apoi îl trag din şanţ cu calul încărcându-l într-o remorcă şi ducându-o încăpere specială la fermă. Ştirb şi orb mistreţul... Şi închis! Însă un om în halat alb îşi face de lucru prin preajmă, se chinuie să-l obişnuiască cu troaca. Dar îi face şi alte favoruri, îi bagă în încăpere o frumoasă scroafă domestică. La început nu se lasă cine ştie ce impresionat, dar mai trec ceva zile şi nopţi şi când îşi dă el seama în orbirea lui ce bucăţică are alături, începe a gheboşi scroafa prin unghere. Şi ea cedează, că n-are încotro.

Omul în halat alb e pe brânci, urmăreşte, notează, trece într-un caiet toate fazele încrucişării. Raportează că experimentul a reuşit. Se face chef mare la fermă. Dar cheful e şi mai răsunător când scroafa se apucă şi fată. Fată purceluşi vărgaţi! Mulţi, vreo doisprezece. Vivat! Doi din aceştia sunt sacrificaţi, sunt pregătiţi la cuptor cu mirodenii şi ajung să fie foarte apreciaţi de oamenii Cârmuirii. Între timp prin încăperea mistreţului îşi plimbă slănina şi alte scroafe, iar la nunţi, la cumetrii şi la alte petreceri micile corcituri aduse pe blid anunţă punctul culminant. Unele nunţi sunt amânate special până îi vine rândul altei scroafe să fete alte corcituri. ŞI porcarii ajung să piardă contul scroafelor trecute prin ţarcul mistreţului. Aşa se face că tot mai mulţi purceluşi corciţi sunt lăsaţi să iasă din perioada de lapte. Unde mai pui că ferma are şi un plan de realizare a cărnii. Încet-încet printre porcii obişnuiţi apar tot mai mulţi din cei cu greabănul zbârlit, care ajung să se încrucişeze cu scroafe de soiul lor, iar ceea ce iese, uneori, sunt chiar mistreţi adevăraţi. Turmele sălbătăcesc. Unii porcari au nenorocul să fie luaţi în colţi de mistreţii tot mai fioroşi. Omul în halat alb trece şi el pe lângă ţarcuri având acum o rangă în mână, uitându-se cu coada ochiului la stâlpii pe care ar putea să se caţere în caz de pericol. Dar uite că vine şi ziua marelui dezastru. Învălmăşeala sălbăticiunilor face să se rupă ţarcurile. Cel în halat alb izbuteşte să se caţere pe-un stâlp şi scapă cu zile, dar se întâmplă să se afle pe-acolo fiica unui porcar, care este şi ea îmbrăcată în alb şi sălbăticiunile, având pe semne socoteala lor cu îmbrăcămintea albă, se năpustesc asupra fetei şi se duc mai departe cu fâşii de pânză albă în colţi. Ca nişte vârtejuri tulburi din vremea inundaţiilor, turmele rup totul pe teritoriul fermei. Cineva trage cu pişca, fără folos, ca într-un cârd de ciori, şi-i întărâtă şi mai mult făcându-i să se reverse în afara fermei. Porcii sălbăticiţi fac prăpăd prin grădini, rup totul în cale, dărâmă prispe şi case, împânzesc drumurile, se învălmăşesc pe la răscruci. Trosnesc uşi, ferestre. Grohăie satul de mistreţi. Clefăie totul în jur. Într-un pom uscat cântă apocaliptic un cocoş.

– C'est tout! exclamă Floresco. Ba nu! Mai durează două secunde. Ecran negru ca pământul, reapare încet satul distrus, ocupat de mistreţi, iar peste astea toate se preling litere de sânge: „Sfârşit”! Adică, gata, fraţilor! C'est tout!

Regizorul îşi lăsă mâna de pe unde a tot colindat direct pe umărul Dorei şi-i zice: Vino într-o noapte la mine. Locuiesc chiar aici, în camera pentru oaspeţi. Ştii, am nevoie urgent de-o noapte de dragoste, măi fato, altfel îmi pierd inspiraţia. Mă-nţeleg?

- Nu. Nu vă înţeleg deloc.

– Băi, că înapoiată mai ieşti. Îmi pare că mi-am răcit gura degeaba.