Sute de ciori în picaj

Băieţelul se pomeneşte undeva în punctul cel mai de jos al văgăunii împădurite. Pe aici ninsoarea s-a oprit şi pe crengile copacilor, înălbind susul şi josul, iar el îşi zice că ar cam trebui să dea de Râma Caprei, însă zăpada încă arată netedă pe sub copaci şi înaintează anevoie prin stratul pufos ce-i presează fundul pantalonilor, când deodată dă cu ochii de o mulţime de ciori negre încremenite deasupra lui pe crengi... “Dă-ţi seama, tată, cum s-a făcut inima-n mine când ciorile au prins a fâlfâi şi zăpada a început să curgă de prin copaci peste mine…” El ar croi-o cu ceva pe cioara ce stă neclintită la o întindere de mână, căci prea i se bagă în suflet, îi vede clonţul, îi vede ochii mici cât două picături de smoală topită, gata să-i picure pe obraji. Şi ce obraji curaţi are el acum! Obraji de copil.
Şi deodată picioarele i se duc în gol, pomenindu-se în înghesuiala zăpezii. “Cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât mă duceam mai în adânc. Simţisem malul râpei la spate, numai că până am dat să mă răsucesc şi să mă apuc de el, malul crescuse ca un perete.” Se zbate făcându-şi braţele morişcă deasupra capului, căutând să iasă cumva din groapa albă din care nu vede sus decât ciorile pe crengi aplecate curioase să vadă ce i se întâmplă. Dă să-şi şteargă nasul, vede că nu mai are mănuşi, undeva sus zăreşte în zăpadă şi fularul vişiniu ce i-a zburat în timpul prăbuşirii. Adevărul e că fularul vişiniu atrage ciorile ca o vietate însângerată. O cioară coboară să se aşeze pe-o creangă cât mai aproape, însă creanga e un vreasc şi se rupe, iar cioara se lasă direct pe pânza vişinie. Dă cu ciocul în lâna moale, scurmă, amestecând culoarea vişinie cu albul zăpezii. E nerăbdătoare să dea de sânge. Mai coboară două croncănitori pe fular. Apoi încep să vină alte şi alte ciori. Şi tăvălugul se pune în mişcare, ţesătura vişinie vibrând între ciocuri şi gheare ca o pată de sânge, iar la un moment dat totul începe a se înclina peste buza malului, băiatul simţindu-se învăluit într-o duhoare greţoasă care îi pătrunde direct în stomac. Norul de pene, gheare şi ciocuri, întreaga avalanşă croncănitoare se înclină, apoi se prăbuşeşte peste capul lui.
Simte un răpăit aspru pe căciulă. Dar e ca şi cum l-ar zgâria direct pe ţeastă. Îşi ascunde faţa în palme şi în zăpadă. Ar rămâne aşa cât mai mult, dar o împunsătură rece îi străpunge ceafa. Îşi dă capul pe spate... Greşeală! Căci în aceiaşi clipă îi acoperă faţa o vijelie de pene, ciocuri şi gheare. Obrajii, pielea lui de copil, nu rezistă râcâiturilor. Primele picături de sânge apar pe omăt fără ca el să simtă usturime sau altceva. Pur şi simplu vede un cioroi fâlfâind puturos chiar sub nasul lui şi ciugulind cu tot cu zăpadă picături de sânge. După ce îşi pipăie faţa cu mâna şi îşi vede palma murdară de sânge, îşi dă seama că e chiar sângele lui. Acelaşi cioroi insistă să-i atace obrajii şi el se apără cu ambele mâini. “Eu împingeam cioroiul cu mâna, da’ el ciupea de unde se nimerea – de degete, de mânecă. Dar şi mai dureros era când îl scăpam la ureche, la gât. Şi nu puteam să-mi ascund faţa, că dacă mă aplecam, mi se dezgolea ceafa, iar la ceafă ciugulitul erau cu totul de nesuferit. Era infernul, tată! Făcusem şi în pantaloni, simţeam udeală caldă-n ciubote.”
Se întâmplă apoi următoarele: totul se reduce la nişte pocnete fâlfâitoare, un val de aer rece se răsuceşte în groapa albă şi larma croncănitoare se risipeşte printre copaci. Băieţelul se retrage şi mai speriat în zăpadă, fiindcă pe deasupra lui scapără copitele unui animal întins în timpul săriturii. Îi vede blana albicioasă de pe pântece şi îşi dă seama că e un cerb care dispare de parcă l-ar fi visat.
– Iote-l unde-i curg mucii! Îl ia tatăl la rost când coboară la Râpa Caprei, furios că nu i-a venit nici o jivină în bătaia puştii. Hai, apucă-te! îi zice şi-i întinde arma cu ţeava înainte, fără să-i pese de urmele de sânge de pe zăpadă, cum nu-i pasă nici de faţa brăzdată de zgârieturi. “Şi n-ai zis nimic despre sânge, tată! Mi-ai văzut mucii, sângele – nu. Oţelul armei era rece şi lunecos, nu mă puteam ţine de ţevi cu degetele degerate. Dar când ai întors-o şi eu m-am apucat de patul armei ajungând cu degetele până la trăgaci, ai holbat nişte ochi de parcă încercam să te împuşc şi ai schimbat imediat direcţia ţevilor ca să nu-ţi vină în piept...”

foto N.Răileanu