– Imaginează-ţi, măi fato: film color, ecran lat, numele meu scris cu litere de-un metru şi ceva - „Iulius Floresco!” Pac! muzica! În crescendo! Şi dă-i şi dă-i creaţie artistică, nu documentaristică chioară de pe la televizor… Trebuie să pompezi inspiraţie, nu şagă! O, şi află că orice mişcare a mâinii mele pe sus lasă câte-o înfloritură în aer. Asta la sigur!
Mâna lui se întinde spre crestele pădurii descriind o linie orizontală, apoi coboară linia în jos până la poalele pădurii, o duce în lungul văii, ca în cele din urmă să o ridice înapoi spre creste, conturând astfel un ecran cât toată pădurea. Sfredeleşte aerul cu degetul spre cel mai îndepărtat loc al ecranului indicând acolo un punctişor care începe să crească de se măreşte încet-încet cât tot ecranul şi luând înfăţişarea unei mistreţ fioros care are un ochi însângerat. El vine şi vine prin locuri ceţoase, prin ierburi moarte, prin arături jilave, se strecoară prin vii şi livezi, sparge cu râtul un gard putred, rupe orătănii şi animale prin curţile oamenilor. Şi se luptă cu el bărbaţi, femei, copii, moşnegi. Îl împresoară din toate părţile, îi stau în cale cu furcile, cu topoarele, forţându-l să intre într-un şanţ. Se năpustesc asupra lui zăngănind din lanţuri, legându-l buşi dezbătându-i colţii, apoi îl trag din şanţ cu calul încărcându-l într-o remorcă şi ducându-o încăpere specială la fermă. Ştirb şi orb mistreţul... Şi închis! Însă un om în halat alb îşi face de lucru prin preajmă, se chinuie să-l obişnuiască cu troaca. Dar îi face şi alte favoruri, îi bagă în încăpere o frumoasă scroafă domestică. La început nu se lasă cine ştie ce impresionat, dar mai trec ceva zile şi nopţi şi când îşi dă el seama în orbirea lui ce bucăţică are alături, începe a gheboşi scroafa prin unghere. Şi ea cedează, că n-are încotro.
Omul în halat alb e pe brânci, urmăreşte, notează, trece într-un caiet toate fazele încrucişării. Raportează că experimentul a reuşit. Se face chef mare la fermă. Dar cheful e şi mai răsunător când scroafa se apucă şi fată. Fată purceluşi vărgaţi! Mulţi, vreo doisprezece. Vivat! Doi din aceştia sunt sacrificaţi, sunt pregătiţi la cuptor cu mirodenii şi ajung să fie foarte apreciaţi de oamenii Cârmuirii. Între timp prin încăperea mistreţului îşi plimbă slănina şi alte scroafe, iar la nunţi, la cumetrii şi la alte petreceri micile corcituri aduse pe blid anunţă punctul culminant. Unele nunţi sunt amânate special până îi vine rândul altei scroafe să fete alte corcituri. ŞI porcarii ajung să piardă contul scroafelor trecute prin ţarcul mistreţului. Aşa se face că tot mai mulţi purceluşi corciţi sunt lăsaţi să iasă din perioada de lapte. Unde mai pui că ferma are şi un plan de realizare a cărnii. Încet-încet printre porcii obişnuiţi apar tot mai mulţi din cei cu greabănul zbârlit, care ajung să se încrucişeze cu scroafe de soiul lor, iar ceea ce iese, uneori, sunt chiar mistreţi adevăraţi. Turmele sălbătăcesc. Unii porcari au nenorocul să fie luaţi în colţi de mistreţii tot mai fioroşi. Omul în halat alb trece şi el pe lângă ţarcuri având acum o rangă în mână, uitându-se cu coada ochiului la stâlpii pe care ar putea să se caţere în caz de pericol. Dar uite că vine şi ziua marelui dezastru. Învălmăşeala sălbăticiunilor face să se rupă ţarcurile. Cel în halat alb izbuteşte să se caţere pe-un stâlp şi scapă cu zile, dar se întâmplă să se afle pe-acolo fiica unui porcar, care este şi ea îmbrăcată în alb şi sălbăticiunile, având pe semne socoteala lor cu îmbrăcămintea albă, se năpustesc asupra fetei şi se duc mai departe cu fâşii de pânză albă în colţi. Ca nişte vârtejuri tulburi din vremea inundaţiilor, turmele rup totul pe teritoriul fermei. Cineva trage cu pişca, fără folos, ca într-un cârd de ciori, şi-i întărâtă şi mai mult făcându-i să se reverse în afara fermei. Porcii sălbăticiţi fac prăpăd prin grădini, rup totul în cale, dărâmă prispe şi case, împânzesc drumurile, se învălmăşesc pe la răscruci. Trosnesc uşi, ferestre. Grohăie satul de mistreţi. Clefăie totul în jur. Într-un pom uscat cântă apocaliptic un cocoş.
– C'est tout! exclamă Floresco. Ba nu! Mai durează două secunde. Ecran negru ca pământul, reapare încet satul distrus, ocupat de mistreţi, iar peste astea toate se preling litere de sânge: „Sfârşit”! Adică, gata, fraţilor! C'est tout!
Regizorul îşi lăsă mâna de pe unde a tot colindat direct pe umărul Dorei şi-i zice: Vino într-o noapte la mine. Locuiesc chiar aici, în camera pentru oaspeţi. Ştii, am nevoie urgent de-o noapte de dragoste, măi fato, altfel îmi pierd inspiraţia. Mă-nţeleg?
- Nu. Nu vă înţeleg deloc.
– Băi, că înapoiată mai ieşti. Îmi pare că mi-am răcit gura degeaba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu