 |
| Adăugaţi o legendă |
Totul e pregătit pentru sosirea ei. Podeaua e frecată până la miros de lemn proaspăt. Aşternutul crivatului arată precum patul unui soldat cu două minute înainte de-a intra generalul. Apropo, acestui crivat i-a fost montat un adaos de jumătate de metru, astfel încât instructorul să încapă pe toată lungimea de la tălpi, la creştet. De-ar vede-o odată venind, urcând dealul! Nu se poate să nu fi fost sinceră când îi spunea alaltăieri printre săruturi:
- Înţelegi-mă, te vreau şi eu, dar nu aici. Poate în bârlogul tău din deal. De-ai şti de când aştept să dau de unul ca tine! Că eu, de-ar fi după voia mea, i-aşi mântui de zile pe toţi cei care au mai puţin de-un metru optzeci!
E şi normal: ea are un metru nouăzeci şi cinci. Cu numai opt centimetri mai puţin decât el. Ce tipă, Doamne! Şi bine că nu s-a lăsat dezbrăcată în spaţiul strâmt din clădirea Poştei, unde, de bună seamă, nu ar fi rezistat nici un scaun şi nici o masă sub greutatea trupurilor lor. Iar varianta podele ar fi însemnat tăvăleală şi nu iar fi plăcut nici lui.
Când i-a prins privirea în autobusul aglomerat care se urnea cu greu din Nisporeni, capetele lor ieşind deasupra tuturor, în ochii ei părea să tremure întrebarea: „Tu eşti? Chiar tu eşti, dragule?” Şi încet-încet, fiindcă gropile din şosea ţineau cu ei, la fiecare scuturătură pasagerii împingându-i unul în altul, au continuat să se apropie şi să rămână lipiţi chiar şi după ce pasagerii se răriseră de la un sat la altul. Dar n-au schimbat nici un cuvânt, iar când uriaşul s-a desprins de ea fără să-i zică nici mâr, nici bâr, coborând la poalele unui deal, şoferului i se făcu milă de biata fată aşa de lungă şi aşa de tristă. A pus frâna de mână şi a coborât ajungându-l din urmă.
- Scuză, poate n-ar trebui să mă amestec, îi spuse. Pe scurt, o cheamă Geta. Lucrează la Poştă în satul de după pădure. Calibrul tău, măi frate! Poate-i transmit că poimâine spre seară, ai să treci pe la poştă să te abonezi la „Femeia Moldovei”. Ce zici? Să te aştepte?
- Da, să mă aştepte!
Iar acum îşi dă seama că, poate, niciodată nu şi-a dorit atât de mult să se întindă în pat lângă o femeie la fel de lungă ca şi el. De regulă, femeile îl aleg pe el, nu el pe ele. Cine ştie ce fantezii deşănţate le fac să-şi dorească să se destrăbăleze în braţele lui, ca în cele din urmă să se apere de el cu ambele mâini, speriate, rugându-l să înceteze, să nu mai înainteze nici un pic. Prima care a tras în acest sens o sperietură zdravănă, venise aici conducând o motocicletă cu ataş şi se oferise să-i ia albiturile la spălat. Ca să vezi! Însă când au intrat împreună să adune albiturile, mişcările li s-au intersectat, ea începând a-i săruta mâinile, apoi pieptul, căţărându-i-se până la gură, ca mai apoi să-l tragă peste ea pe crivat, fapt ce făcuse să-i crească furia de-o manieră greu de stăpânit, însă în pofida nestăvilitei ei dorinţe de a-l avea la capacitate maximă, a văzut-o căscând deodată gura de parcă nu i-ar mai fi ajuns aer, întinzându-se să iasă de sub el.
- Ai, nu! se întindea motociclista spre marginea crivatului. Iartă-mă, asta a ta n-are măsură. Nu, nu-i pentru mine!
Şi el a lăsat-o să părăsească aşternutul, cumva victimizată, apoi a urmărit-o cum îşi culege paraşuta de pe podele, cum şi-o înfoaie între picioare şi cum în minutele următoare îşi dădea drumul pe motocicletă la vale, uitând că venise să-i ia albiturile la spălat. Când i-a fost încredinţat panoul de focalizare şi reglare, îşi imaginase că a nimerit printre oameni selecţi. Da de unde? A înţeles şi care erau motivele pentru care anume el era luat la ochi. Păi, se avea în vedere că anume el era, nu-i aşa? de acelaşi sânge cu băştinaşii ce se încăierau prin vii, prin livezi, pe unde se nimerea, trăgând de pânza portocalie a paraşutelor. Iar fiece comandă „foc!” transmisă către rampele de lansare, era însoţită de tot felul de glumiţe la adresa „ţărănoilor” puşi pe fugă prin ploaie după paraşute. „Noi dictăm moda pe-aici! Hai dară să mai îmbrăcăm nişte ţărăncuţe în portocaliu sintetic! Foc! Foc! Foc!” Şi cum l-au mai combătut, înecându-se de râs, când Aurel le-a atras atenţia că, de fapt, după paraşute fug mai ales copiii, la care Belek, osetinul, considerat expert în cunoaşterea zonei fiindcă mereu era trimis prin sate după vin, a ripostat, ca martor, că pe lângă copii, o iau la fugă şi moşnegii, şi babele şi calicii cu cârjele subsuoară! Însă cel care a fost înşfăcat de ceafă şi izbit cu faţa în ecranul concav, făcând să licărească şi mai aprins punctişoarele ce indicau exploziile rachetelor prin nori, nu a fost osetinul, ci ucraineanul Ţiţulko, care după ce anunţase coordonatele necesare pentru lansarea a şase rachete, spuse special ca să audă el: „Felicitări, patrioţi moldoveni! Iaca mai scapă şase moltovăncuţe de cârpe! Încă şase moldovăncuţe au să iasă seara la club în portocaliu!”
Şi ceea ce a urmat s-a înscris perfect în hora tunetelor şi fulgerelor de-afară, totul culminând cu înaintarea rapidă spre veceul de la capătul coridorului a unei dâre de sânge. Ah, drăcie! Tocmai de ce se temea, nu scapă: sună telefonul.
- Aş, iaca şi băieţii! scrâşneşte el din dinţi.
Prin telefon este informat că nu-i vorba doar de un eventual pericol de grindină, care pericol fireşte că nu se exclude, dar că Centrul a decis distribuirea unui lot de rachete antigrindină de tip nou – „Dosvidania „Oblako”, privet „Alazani!” - care urmează a fi puse în aplicare în cel mai scurt timp.
- Da, şi o rugăminte! aici vocea ofiţerului de serviciu devine aproape sentimentală. O rugăminte din partea Maiorului. Frate Drăgan, te roagă Maiorul şi te rugăm noi toţi cei care te aşteptăm să te întorci aici... Te rugăm, nu-i mai umfla botul lui Ţiţulko, chiar dacă s-ar putea să te provoace din nou! Şi nici pe ceilalţi nu-i cotonogi! Aşa-s ei, băieţi veseli, ce să-i fac!
Înţelege, cum să nu înţeleagă. Iese din buncăr şi-i vede sărind jos unul câte unul de sub prelata înaltă a camionului. Sar sprinteni din caroserie şi se strâng parcă prea grămăjoară, prea cu frunţile în pământ, majoritatea ocolindu-i privirea. Ba chiar unii îşi ascund feţele cu totul, fără ca el să poată înţelege dacă o fac din cauza remuşcărilor sau, dimpotrivă, râd şi chicotesc în continuare pe seama lor. Dar în cele din urmă îşi face apariţia de sub prelata bătută de vânt, la înălţimea caroseriei, pe fundalul cerului tot mai agitat, o arătare portocalie care se apleacă să coboare jos, fiind sprijinită cu multă bunăvoinţă de braţele vânjoase a doi militari mândri de misiunea ce le revine. Aurel admite că i s-a ridicat portocaliul la cap, dar nici chiar aşa. Arătarea în portocaliu e mai înaltă cu două capete decât cei doi reprezentanţi ai forţelor armate.
- Am luat-o pe drum de lângă sat, îl informează şoferul. Fiindcă ne-a spus că-i prietena ta şi că o aştepţi de mai bine de-o oră.
Aşadar, arătarea… Arătarea luată de pe drum de lângă sat în caroserie şi adusă aici, pe vârf de deal, îi domină pe cei doi soldăţei şi prin lărgimea mătăsoasă a bluzei ei portocalii cu mâneci fâlfâitoare, portocalii, precum şi prin contribuţia faldurilor foşnitoare, portocalii, ale fustei portocalii, cu volănaşe portocalii, cu ţarţamuri portocalii la nivelul gleznelor…
- Înţelegi-mă, te vreau şi eu, dar nu aici. Poate în bârlogul tău din deal. De-ai şti de când aştept să dau de unul ca tine! Că eu, de-ar fi după voia mea, i-aşi mântui de zile pe toţi cei care au mai puţin de-un metru optzeci!
E şi normal: ea are un metru nouăzeci şi cinci. Cu numai opt centimetri mai puţin decât el. Ce tipă, Doamne! Şi bine că nu s-a lăsat dezbrăcată în spaţiul strâmt din clădirea Poştei, unde, de bună seamă, nu ar fi rezistat nici un scaun şi nici o masă sub greutatea trupurilor lor. Iar varianta podele ar fi însemnat tăvăleală şi nu iar fi plăcut nici lui.
Când i-a prins privirea în autobusul aglomerat care se urnea cu greu din Nisporeni, capetele lor ieşind deasupra tuturor, în ochii ei părea să tremure întrebarea: „Tu eşti? Chiar tu eşti, dragule?” Şi încet-încet, fiindcă gropile din şosea ţineau cu ei, la fiecare scuturătură pasagerii împingându-i unul în altul, au continuat să se apropie şi să rămână lipiţi chiar şi după ce pasagerii se răriseră de la un sat la altul. Dar n-au schimbat nici un cuvânt, iar când uriaşul s-a desprins de ea fără să-i zică nici mâr, nici bâr, coborând la poalele unui deal, şoferului i se făcu milă de biata fată aşa de lungă şi aşa de tristă. A pus frâna de mână şi a coborât ajungându-l din urmă.
- Scuză, poate n-ar trebui să mă amestec, îi spuse. Pe scurt, o cheamă Geta. Lucrează la Poştă în satul de după pădure. Calibrul tău, măi frate! Poate-i transmit că poimâine spre seară, ai să treci pe la poştă să te abonezi la „Femeia Moldovei”. Ce zici? Să te aştepte?
- Da, să mă aştepte!
Iar acum îşi dă seama că, poate, niciodată nu şi-a dorit atât de mult să se întindă în pat lângă o femeie la fel de lungă ca şi el. De regulă, femeile îl aleg pe el, nu el pe ele. Cine ştie ce fantezii deşănţate le fac să-şi dorească să se destrăbăleze în braţele lui, ca în cele din urmă să se apere de el cu ambele mâini, speriate, rugându-l să înceteze, să nu mai înainteze nici un pic. Prima care a tras în acest sens o sperietură zdravănă, venise aici conducând o motocicletă cu ataş şi se oferise să-i ia albiturile la spălat. Ca să vezi! Însă când au intrat împreună să adune albiturile, mişcările li s-au intersectat, ea începând a-i săruta mâinile, apoi pieptul, căţărându-i-se până la gură, ca mai apoi să-l tragă peste ea pe crivat, fapt ce făcuse să-i crească furia de-o manieră greu de stăpânit, însă în pofida nestăvilitei ei dorinţe de a-l avea la capacitate maximă, a văzut-o căscând deodată gura de parcă nu i-ar mai fi ajuns aer, întinzându-se să iasă de sub el.
- Ai, nu! se întindea motociclista spre marginea crivatului. Iartă-mă, asta a ta n-are măsură. Nu, nu-i pentru mine!
Şi el a lăsat-o să părăsească aşternutul, cumva victimizată, apoi a urmărit-o cum îşi culege paraşuta de pe podele, cum şi-o înfoaie între picioare şi cum în minutele următoare îşi dădea drumul pe motocicletă la vale, uitând că venise să-i ia albiturile la spălat. Când i-a fost încredinţat panoul de focalizare şi reglare, îşi imaginase că a nimerit printre oameni selecţi. Da de unde? A înţeles şi care erau motivele pentru care anume el era luat la ochi. Păi, se avea în vedere că anume el era, nu-i aşa? de acelaşi sânge cu băştinaşii ce se încăierau prin vii, prin livezi, pe unde se nimerea, trăgând de pânza portocalie a paraşutelor. Iar fiece comandă „foc!” transmisă către rampele de lansare, era însoţită de tot felul de glumiţe la adresa „ţărănoilor” puşi pe fugă prin ploaie după paraşute. „Noi dictăm moda pe-aici! Hai dară să mai îmbrăcăm nişte ţărăncuţe în portocaliu sintetic! Foc! Foc! Foc!” Şi cum l-au mai combătut, înecându-se de râs, când Aurel le-a atras atenţia că, de fapt, după paraşute fug mai ales copiii, la care Belek, osetinul, considerat expert în cunoaşterea zonei fiindcă mereu era trimis prin sate după vin, a ripostat, ca martor, că pe lângă copii, o iau la fugă şi moşnegii, şi babele şi calicii cu cârjele subsuoară! Însă cel care a fost înşfăcat de ceafă şi izbit cu faţa în ecranul concav, făcând să licărească şi mai aprins punctişoarele ce indicau exploziile rachetelor prin nori, nu a fost osetinul, ci ucraineanul Ţiţulko, care după ce anunţase coordonatele necesare pentru lansarea a şase rachete, spuse special ca să audă el: „Felicitări, patrioţi moldoveni! Iaca mai scapă şase moltovăncuţe de cârpe! Încă şase moldovăncuţe au să iasă seara la club în portocaliu!”
Şi ceea ce a urmat s-a înscris perfect în hora tunetelor şi fulgerelor de-afară, totul culminând cu înaintarea rapidă spre veceul de la capătul coridorului a unei dâre de sânge. Ah, drăcie! Tocmai de ce se temea, nu scapă: sună telefonul.
- Aş, iaca şi băieţii! scrâşneşte el din dinţi.
Prin telefon este informat că nu-i vorba doar de un eventual pericol de grindină, care pericol fireşte că nu se exclude, dar că Centrul a decis distribuirea unui lot de rachete antigrindină de tip nou – „Dosvidania „Oblako”, privet „Alazani!” - care urmează a fi puse în aplicare în cel mai scurt timp.
- Da, şi o rugăminte! aici vocea ofiţerului de serviciu devine aproape sentimentală. O rugăminte din partea Maiorului. Frate Drăgan, te roagă Maiorul şi te rugăm noi toţi cei care te aşteptăm să te întorci aici... Te rugăm, nu-i mai umfla botul lui Ţiţulko, chiar dacă s-ar putea să te provoace din nou! Şi nici pe ceilalţi nu-i cotonogi! Aşa-s ei, băieţi veseli, ce să-i fac!
Înţelege, cum să nu înţeleagă. Iese din buncăr şi-i vede sărind jos unul câte unul de sub prelata înaltă a camionului. Sar sprinteni din caroserie şi se strâng parcă prea grămăjoară, prea cu frunţile în pământ, majoritatea ocolindu-i privirea. Ba chiar unii îşi ascund feţele cu totul, fără ca el să poată înţelege dacă o fac din cauza remuşcărilor sau, dimpotrivă, râd şi chicotesc în continuare pe seama lor. Dar în cele din urmă îşi face apariţia de sub prelata bătută de vânt, la înălţimea caroseriei, pe fundalul cerului tot mai agitat, o arătare portocalie care se apleacă să coboare jos, fiind sprijinită cu multă bunăvoinţă de braţele vânjoase a doi militari mândri de misiunea ce le revine. Aurel admite că i s-a ridicat portocaliul la cap, dar nici chiar aşa. Arătarea în portocaliu e mai înaltă cu două capete decât cei doi reprezentanţi ai forţelor armate.
- Am luat-o pe drum de lângă sat, îl informează şoferul. Fiindcă ne-a spus că-i prietena ta şi că o aştepţi de mai bine de-o oră.
Aşadar, arătarea… Arătarea luată de pe drum de lângă sat în caroserie şi adusă aici, pe vârf de deal, îi domină pe cei doi soldăţei şi prin lărgimea mătăsoasă a bluzei ei portocalii cu mâneci fâlfâitoare, portocalii, precum şi prin contribuţia faldurilor foşnitoare, portocalii, ale fustei portocalii, cu volănaşe portocalii, cu ţarţamuri portocalii la nivelul gleznelor…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu