Dar într-o noapte, când viscolul e mai turbat decât însuşi directorul şcolii, văduva îi cere paznicului să fie bărbat la urma urmelor şi să îndrăznească să intre în clasa cu mortăciunile Zoologului ca să stea la pândă şi să afle ce-o fi şi cum o fi de apar dimineaţa fărâmături pe masa din faţa clasei, aşa că paznicul îşi umflă pieptul cu o porţie dublă de curaj, se strecoară în şcoală şi s se tupilează după namila de mistreţ împăiat din fundul clasei. Din cauza viscolului, aerul pâlpâie alburiu prin toată clasa, freamătă o lumină alb-albăstruie Harta Lumii de pe perete, continentele plutind parcă şi ele prin viscol. Paznicului îi vine greu să mai desluşească şi alte mişcări în încăpere în afara celor stârnite de lumina zăpezii.
Totuşi, aude deodată un oftat, apoi nişte şoapte, care îl şi fac să sară de după greabănul mistreţului. În clasă nu-i numai el. Atâta doar că nepoftiţii, unii aşezaţi deja la masa învăţătorului, alţii mişcându-se liber prin faţa clasei cu mâinile la spate, nu-l iau deloc în seamă. Oameni bătrâni, dragă Doamne, cu chică şi cu barbă sură şi se poarte aşa de needucat, nu-i frumos. Cum să nu le pese de enervarea lui? Şi-atunci el se repede şi mi ţi-l înşfacă pe unul de după cap, numai că se pomeneşte smulgându-i un fel de fular de zăpadă de la ceafă, care se şi spulberă peste Harta Lumii. Iar ceilalţi continuă să nu-l ia în seamă.
– S-a tulburat lumea, fraţilor! spune cu voce destul de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Şi viforniţa se repede în geamuri cu şi mai multă putere. Un alt moşneag continuă: – Cum să facem să le aşternem pe toate într-o curgere lină? Şi vorbeşte şi un al treilea: – Ureche pe ureche se ascultă. Ochi pe ochi se duşmăneşte. Iar gura umblă cu pâra împotriva inimii. S-ar cuveni să ridicăm ziduri de pace peste tot. Dar cum punem noi temeliile acestor ziduri, fraţilor?
Paznicul îi înconjoară cu paşi de inspector şcolar, le studiază chipurile tăbăcite de bătrâneţe, bărbile şi pletele lungi care par să fie adevărate, nu de-ale lui Moş Crăciun, şi vrând să le dea o lecţie de bună purtare, scrise pe tablă cu litere mari: „Bâldâbâc!” Ce poate să însemne asta nu pricepe nici el, dar îi vene să scrie anume o asemenea drăcovenie de cuvânt şi scrie. Dar nu se uită nimeni la scrisul lui. Poate-s analfabeţi, săracii! Dânşii răspund care şi cum poate la întrebările pe care tot ei şi le pun: – Eu nu ştiu ce-i de făcut, fraţilor! oftează primul. – Nici eu nu ştiu ce-i de făcut, spune al doilea. – Şi nici eu, fraţilor. Nici eu! recunoaşte al treilea. Mai rupt din pâine. Mestecă ce mestecă, dar mai mult lăsă pentru alţii. În cele din urmă unul, cel mai înţelept probabil, întreabă:
– Da’ cu aista ce facem? Că a scris ceva pe tablă!
– A scris ce-a scris, numai că a scris cu zăpadă şi cuvântul se prelinge pe tablă, aşa că nu se va şti niciodată ce-a scris!
Paznicul simte ceva rece în palmă şi îşi dă seama că, într-adevăr, are între degete un bulgăr de zăpadă, nu cretă.
– Dar ne-a văzut cum rupem din pâine. Ne-a auzit şi vorbele. Şi a scris, totuşi, cuvântul acela greu de înţeles, Bâldâbâc! – Păi, dacă-i Bâldâbâc, Bâldâbâc să fie! – Da, dar îndrăznesc să vă atrag atenţia că el e purtătorul Cubului de Zahăr, că altfel nu-l mai lăsam să se-nvârtă printre noi… – Bine, dar se ţine Cubul de Zahăr de el, nu el de Cubul de Zahăr. Să-l mai poarte o vreme, până se face mare ăla micu, ştiţi voi care…
Şi cei trei se ridică, se adună în faţa clasei şi cei de prin bănci şi-i clar că vor să plece, numai că se îndreaptă spre peretele cu Harta Lumii, nu spre uşă. Paznicul se repede să le spună că uşa clasei e în cu totul altă parte, însă vede că Harta Lumii parcă şi-ar pierde suprafaţa devenind spaţiu deschis. Continentele, mările şi oceanele se limpezesc arătând ca şi cum ar fi văzute din cosmos, în timp ce pletoşii şi bărboşii din clasă păşesc fără nici o problemă prin spaţiul acela larg deschis făcându-se tot mai mici şi mai mici şi risipindu-se în cele din urmă în pulberea depărtărilor peste toate continentele. Iar cel rămas singur în clasă se repede deodată să-i ajungă din urmă, dar o ia prea iute din loc şi se izbeşte crunt de peretele cu Harta Lumii, prăbuşindu-se în neştire, încât Zoologul îl găseşte dimineaţa dormind învelit cu Harta Lumii care nici nu putea să nu cadă din cauza zguduiturii acoperindu-l cu toate continentele, cu mările şi oceanele.
Totuşi, aude deodată un oftat, apoi nişte şoapte, care îl şi fac să sară de după greabănul mistreţului. În clasă nu-i numai el. Atâta doar că nepoftiţii, unii aşezaţi deja la masa învăţătorului, alţii mişcându-se liber prin faţa clasei cu mâinile la spate, nu-l iau deloc în seamă. Oameni bătrâni, dragă Doamne, cu chică şi cu barbă sură şi se poarte aşa de needucat, nu-i frumos. Cum să nu le pese de enervarea lui? Şi-atunci el se repede şi mi ţi-l înşfacă pe unul de după cap, numai că se pomeneşte smulgându-i un fel de fular de zăpadă de la ceafă, care se şi spulberă peste Harta Lumii. Iar ceilalţi continuă să nu-l ia în seamă.
– S-a tulburat lumea, fraţilor! spune cu voce destul de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Şi viforniţa se repede în geamuri cu şi mai multă putere. Un alt moşneag continuă: – Cum să facem să le aşternem pe toate într-o curgere lină? Şi vorbeşte şi un al treilea: – Ureche pe ureche se ascultă. Ochi pe ochi se duşmăneşte. Iar gura umblă cu pâra împotriva inimii. S-ar cuveni să ridicăm ziduri de pace peste tot. Dar cum punem noi temeliile acestor ziduri, fraţilor?
Paznicul îi înconjoară cu paşi de inspector şcolar, le studiază chipurile tăbăcite de bătrâneţe, bărbile şi pletele lungi care par să fie adevărate, nu de-ale lui Moş Crăciun, şi vrând să le dea o lecţie de bună purtare, scrise pe tablă cu litere mari: „Bâldâbâc!” Ce poate să însemne asta nu pricepe nici el, dar îi vene să scrie anume o asemenea drăcovenie de cuvânt şi scrie. Dar nu se uită nimeni la scrisul lui. Poate-s analfabeţi, săracii! Dânşii răspund care şi cum poate la întrebările pe care tot ei şi le pun: – Eu nu ştiu ce-i de făcut, fraţilor! oftează primul. – Nici eu nu ştiu ce-i de făcut, spune al doilea. – Şi nici eu, fraţilor. Nici eu! recunoaşte al treilea. Mai rupt din pâine. Mestecă ce mestecă, dar mai mult lăsă pentru alţii. În cele din urmă unul, cel mai înţelept probabil, întreabă:
– Da’ cu aista ce facem? Că a scris ceva pe tablă!
– A scris ce-a scris, numai că a scris cu zăpadă şi cuvântul se prelinge pe tablă, aşa că nu se va şti niciodată ce-a scris!
Paznicul simte ceva rece în palmă şi îşi dă seama că, într-adevăr, are între degete un bulgăr de zăpadă, nu cretă.
– Dar ne-a văzut cum rupem din pâine. Ne-a auzit şi vorbele. Şi a scris, totuşi, cuvântul acela greu de înţeles, Bâldâbâc! – Păi, dacă-i Bâldâbâc, Bâldâbâc să fie! – Da, dar îndrăznesc să vă atrag atenţia că el e purtătorul Cubului de Zahăr, că altfel nu-l mai lăsam să se-nvârtă printre noi… – Bine, dar se ţine Cubul de Zahăr de el, nu el de Cubul de Zahăr. Să-l mai poarte o vreme, până se face mare ăla micu, ştiţi voi care…
Şi cei trei se ridică, se adună în faţa clasei şi cei de prin bănci şi-i clar că vor să plece, numai că se îndreaptă spre peretele cu Harta Lumii, nu spre uşă. Paznicul se repede să le spună că uşa clasei e în cu totul altă parte, însă vede că Harta Lumii parcă şi-ar pierde suprafaţa devenind spaţiu deschis. Continentele, mările şi oceanele se limpezesc arătând ca şi cum ar fi văzute din cosmos, în timp ce pletoşii şi bărboşii din clasă păşesc fără nici o problemă prin spaţiul acela larg deschis făcându-se tot mai mici şi mai mici şi risipindu-se în cele din urmă în pulberea depărtărilor peste toate continentele. Iar cel rămas singur în clasă se repede deodată să-i ajungă din urmă, dar o ia prea iute din loc şi se izbeşte crunt de peretele cu Harta Lumii, prăbuşindu-se în neştire, încât Zoologul îl găseşte dimineaţa dormind învelit cu Harta Lumii care nici nu putea să nu cadă din cauza zguduiturii acoperindu-l cu toate continentele, cu mările şi oceanele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu