Miroase a om

Se aşeză pe buturuga ciupită mărunt de topor. Se aşează, de fapt, pe sângele deja uscat rămas după ce mamă-sa a tăiat şi ultimele gâşte înainte de plecare.

Şi cum stă cu capul între palme, privirile i se pierd în transparenţa paharului ce i se tăvăleşte între picioare. Îl rostogoleşte încet cu un pantof spre celălalt pantof, apoi îl rostogoleşte înapoi şi tot aşa urmărind cum se rostogolesc în interior câteva picături, călătorind pe cerc, formând câte-un mic ciorchine suspendat care însă se împrăştie, el însă rostogoleşte iar paharul şi picăturile se adună într-un alt ciorchine, mult mai drăguţ, face apoi să apară bobiţele unui strugure chihlimbariu, care se tăvăleşte pe jos, pe pământ ud, sub frunzele ude şi ferfeniţate ale unor tufe de vie pe-o vreme ceţoasă şi rece, el aplecându-şi nările până la pământ şi pipăind cu buzele strugurul abia dat în pârg, încercând să-l guste, trăgând mult aer în piept şi simţind miros acriu de lăstari striviţi. Atinge cu vârful limbii o pietricică lucioasă.

Miresme noi se iscă în jurul lui la fiecare mişcare a nărilor, iar când îşi înalţă capul îşi dă seama că înălţimea de la care vede acum tufele de vie este cu totul şi cu totul neobişnuită. Se uită la via din jur ca dintr-un turn şi o vede zăcând în dezordine pe toată costişa, pierzându-se în ceaţa din vale pe sub coroanele unor copaci dincolo de care se zăresc culcuşurile oamenilor, garduri, acoperişuri. Când îşi întoarce ochii pe costişă în sus vede că via sfârşeşte într-o perdea de salcâmi cu tulpini strâmbe. Ah, şi ce soare greu se lăţeşte la capătul văii, unde îl aşteaptă păduri întunecate şi valuri de verdeaţă ocrotitoare.

Aude voci tânguitoare şi i se face frică. Şi nu pentru că vocile sunt tânguitoare, ci pentru că sunt voci. Voci omeneşti. Omul — ce arătare înfricoşătoare. Prin aer continuă să circule miresme necunoscute, printre care şi un miros foarte puternic — mirosul de om. Da, uite-l, omul! Un bărbat tăbârceşte pe şold un coşul mare din lozie. Ce frică îi e de dânsul! Dar iată că bărbatul îl şi zăreşte. Şi ce rău i-a făcut, mă rog, de lasă coşul jos, smulge un harag ascuţit şi vine direct la el să-l străpungă? Lucru ciudat, însă. Agresivitatea omului îl găseşte pregătit pentru un salt uimitor de lung, nici nu-şi dă seama cum de-i iese aşa ceva. Se întinde cu uşurinţă pe deasupra unui rând de tufe şi aterizează cu bine pe celălalt rând. Mai mult decât atât, aterizează pregătit deja de saltul următor, astfel încât cealaltă săritură îl face să ajungă şi mai departe, peste încă două rânduri şi tot aşa... Via se clatină sub înălţimea săriturilor lui.

Iar într-un loc e cât pe ce să strivească o femeie care pare să bocească lângă un butuc! Anume aşa, cât pe ce s-o strivească, deoarece simte că este purtătorul unei greutăţi zdrobitoare. Pe unde calcă se cutremură pământul. În ultimul moment femeia se aruncă într-o parte, uită să mai bocească şi începe a-l huidui aruncând după el cu pământ. Se aud tot mai multe strigăte prin vie şi prin grădinile din vale, el însă e deja sus, pe creastă, şi dă să treacă prin perdeaua de salcâmi, dar vede sârme întinse de la copac la copac, totul fiind înţesat cu sârmă şi spini şi nu-i rămâne decât să înlăture o sârmă. S-o înlăture simplu, cu mâna, dar sârma nu se lasă apucată şi smulsă şi îşi dă seama că, de fapt, el nu are mâini. Bbrusc devine conştient de blana sa, de picioarele sale din faţă, de picioarele de din urmă, de măreţia coarnelor purtate pe creştet, dar mai ales de sprinteneala copitelor.

Aleargă în lungul perdelei de salcâmi fără să poată ieşi pe creastă în cele patru vânturi. Un om gras şi roşu la faţă îi sare dinainte de după un tufiş şi un tăiş de coasă îi scapără pe lângă picioare. Strigăte, înjurături. Străbate o fâşie de porumb simţind cum sfârtecă în copitele ceea ce n-a reuşit să sfârtece grindina. Săgetează pe sub poalele unor nuci, apoi sare un gard de nuiele şi nimereşte într-o văioagă cu pomi fructiferi unde goana lui spre pădure din deal e întretăiată de portocaliul aprins al unei pânze încurcate între crengi şi de aici încolo, goana lui e şi mai nebună, deşi nu-l mai urmăreşte nimeni, fiindcă toţi cei care se luaseră după el acum descoperă pânza portocalie, paraşuta aninată de crengi, şi se repăd spre ea, trăgând-o să taie care şi cât apucă.

Sava se strecoară gâfâind prin desişul unor copaci apăruţi cine ştie cum în cale, iese, în sfârşit, la loc deschis, pomenindu-se pe un vârful de deal. Stă locului şi ascultă. Nu se mai aud huiduieli şi nu mai simte frica aceea îngrozitoare care îl făcea să-şi simtă sângele ţipând în gură, dispare şi mirosul acela îngrozitor, mirosul de om.